Raportul [1] de 444 de pagini publicat pe 31 decembrie 2012 sub semnătura a două dintre personalităţile eminente ale FMI, Olivier Blanchard (economistul-şef al instituţiei) şi Daniel Leigh nu încetează să producă discuţii dintre cele mai aprinse, degenerând în acuzaţii sau reproşuri foarte dure.
În esenţă, şi de aici scandalul uriaş care a urmat, ei recunosc faptul că modelul matematic ce a stat la baza analizelor făcute de FMI şi pe baza cărora s-a impus austeritatea în atâtea ţări europene a fost greşit. O eroare matematică, un coeficient de multiplicare fals care a afectat considerabil previziunile generale ale FMI. Pe acest model s-au lucrat, rând pe rând, toate scenarile pe baza cărora s-a negociat cu ţările europene, printre care şi România.
Au fost greşite, iar impunerea austerităţii a fost contra-productivă. Reamintesc, dacă mai este nevoie, că România a excelat prin măsuri considerate chiar atunci ca fiind la limita superioară a cererilor FMI, dar asumate la acea vreme şi prezentate naţiunii de conducerea noastră politică drept logice, necesare şi singurele capabile de a scoate ţara din criză.
Ei bine, eforturile şi suferinţa au fost cerute şi impuse zecilor de milioane de cetăţeni europeni pe baza unei analize greşite care nu a luat în calcul nivelul dobânzilor şi nici modul în care austeritatea extrenă avea să acţioneze ca o frână reală şi extrem de puternică în raport cu nivelul consumului intern. Au fost subestimate la modul cel mai evident efectele sociale pe termen scurt şi mediu, creşterea violentă a şomajului care a devenit, într-o perioadă neaşteptat de scurtă de timp, una dintre problemele majore cu care se confruntă câteva dintre economiile-cheie din Uniunea Europeană (peste 50% din populaţia activă în Spania, spre exemplu).
Efectele acestui calcul greşit se văd acum la nivelul unor cifre dramatice: în septembrie 2012, dat