O săptămână i-am ţinut pumnii Luminiţei Gheorghiu, pentru că să ia premiul de interpretare la Berlin.
Amintirea mea cea mai stranie cu Luminiţa vine de la Cannes.
Lumini strălucitoare, covor roşu, staruri, personalităţi, sărbătoare - era premiera filmului regizorului Hinneke foarte respectat de francezi. Protagonistele erau Juliette Binoche şi Luminiţa Gheorghiu. O priveam pe Luminiţa urcând scările palatului, pe covorul roşu şi aveam un sentiment straniu. Mă bucuram pentru noi toţi, o invidiam, eram curioasă, dar n-o pot uita din după-amiaza aceea de mai.
Era un film emoţionant, un film care te tulbură, trist şi foarte dureros.
Luminiţa încă foarte calmă, liniştită, fără entuziasme de moment.
Respecta evenimentul, dar nu se lăsa copleşită de el. Participa de la o anumită distanţă. Aşa e ea. Are un joc actoricesc experimentat - dacă nu mă înşel e singura actriţă de film după anii 90 cu care ne putem lăuda. E foarte căutată de regizori pentru chipul ei tragic şi misterios şi mai ales pentru jocul ei dirijat de inteligenţa inimii.
Talentul ei deosebit trimite ceva tânguitor în glasul plin de feminitate, mereu ascunsă căci rolurile ei sunt atât de dureroase, femeile jucate de ea sunt atât de aprige, pentru că soarta lor e desprinsă din tragicii greci.
Dar Luminiţa are şi mult umor şi adeseori e amuzantă şi înduioşătoare. Poartă câteodată drapată în jurul ei fatalitatea cu acel "nu-i nimic de făcut". "Haideţi să luăm viaţa aşa cum este ea" spun personajele ei zâmbind blând, îngăduitor şi gata de luptă.
Şi personajele Luminiţei nu luptă oricum, ci în linia întâi sub bătaia şrapnelelor. De aceea, când zâmbeşte, buzele se arcuiesc, dar ochii îi rămân trişti şi extrem de serioşi.
Luminiţa păstrează o distanţă fără agresivitate. Când te apropii de ea, te ridică pe sus o nelinişte cu un vânt, alteori ca un taifun, niciodată fadă,
