Se împlinesc 1700 de ani de când creştinismul a fost recunoscut, oficial, într-o Europă dominată de religii păgâne. De la Edictul lui Glerius la Edictul din Milano şi de la o toleranţă religioasă formală acordată creştinilor, la o toleranţă generoasă pentru toate religiile şi apoi la impunerea creştinismului ca unică religie de stat, calea a fost incredibil de scurtă.

Primii (aproape) 300 de ani de după moartea lui Iisus Hristos au stat sub semnul confruntării creştinilor cu Imperiul Roman. Genialul lor purtător de cuvânt, Tertulian scrie, în "Apologetica" (197) că, pentru a-şi justifica ura, păgânii îi învinuiau pe creştini de toate dezastrele publice şi naturale ale Imperiului ("Dacă Tibrul se revarsă ori dacă Nilul seacă, de vină sunt creştinii"); de aceea, locul creştinilor, era "În cuşca cu lei!". Tenaci, primii creştini au rezistat cu atât de mult la tăria perscuţiilor, astfel că, în 311, împăratul Galeriu (mama sa, Romula, era dacă) se resemnează şi promulgă, înainte de a muri, un edict de toleranţă pentru creştini. La scurt timp, acest edict este urmat de Edictul de la Milano (313), semnat de împăraţii Constantin şi Licinius (ultimul, tot cu origini dace).

Potrivit legendei, Constantin cel Mare credea în Dumnezeu încă din 312 când, înaintea unei bătălii, a văzut pe cer semnul crucii înconjurat de cuvintele: "In hoc signo vinces". Edictul din Milano stabilea dreptul la credinţă şi la rugăciune al creştinilor în lăcaşurile de cult libere de orice persecuţie.

O perioadă, păgânismul şi creştinismul au coexistat; apoi, a fost rândul păgânilor să pledeze pentru toleraţă religioasă, în condiţiile în care tot mai mulţi conducători adoptau religia lui Hristos. Năvălirile barbare, care ameninţau Imperiul Roman, au pus, pentru prima dată, faţă în faţă, la sfârşitul secolului al IV-lea, religia şi statul, ecuaţie în care creştinismul câşt