Cascadorul Szobi Czeh, între citostatice şi săracii de la Gladiator. Orfanii, gata de aruncat în stradă
“Vedeţi semnul ăsta din palmă? Aici m-a înjunghiat mama cu cuţitul. Dincoace, pe braţ, m-a lovit tata cu o farfurie care s-a făcut ţăndări. Intenţiona să-mi spargă capul cu ea, dar m-am ferit eu la timp. Odată m-a călcat cu picioarele pe cap, la podea, până am leşinat. Atunci am simţit, aşa, că parc-ar fi vrut să mă omoare. Trei zile am stat în pat, inconştient. Niciodată n-am înţeles de ce-mi fac asta. Aşa că într-o zi am fugit de acasă.” Adică din chiţimia de garsonieră cocoţată undeva, prin ghetourile din Titan, Bucureşti. Zece oameni încăpeau acolo, ziua împiedicându-se unii de alţii, noaptea răsfiraţi pe jos, prin baie şi prin hol, înveliţi în pături şi-n cârpe: doi părinţi şi opt copii. Au trecut câteva luni de la fuga lui Mihai. Acum, la 16 ani, locuieşte într-un centru de plasament şi încearcă să-şi refacă singur viaţa.
Are un trup micuţ şi scheletic, ca de porţelan, dar ochii îi sclipesc tăioşi şi hotărâţi. E decis să devină un mare acrobat şi tocmai de aceea s-a înscris la Gladiator, şcoala de “ajutat şi îmblânzit” prin sport copii săraci şi delincvenţi, deschisă de cascadorul Szobi Czeh acum nouă ani. L-am găsit pe Mihai într-o pauză pe băncuţa sălii de sport, desculţ şi încruntat, pipăindu-şi rănile din palmă. Nu recunoaşte că s-a descălţat anume să nu-şi strice pantofii, îi e jenă. Sunt, oricum, singurii pantofi pe care-i are. Dar pe el nu-l deranjează; la sală se simte mai bine decât acasă. De fapt, uneori i se pare că acasă al lui aici e, în sala de sport a Gladiatorului. Încearcă de mult să uite calvarul de acasă şi, când îşi aminteşte, se face dintr-o dată mic, mic, şi rosteşte încet, gâtuit: “Nu, nu-i urăsc pe mama şi pe tata, cum aş putea eu să-i urăsc pe părinţii fraţilor mei? Dar îmi e milă şi dor de fraţi, au aşa: 15 ani, 10,