Sunt subiecte despre care nu pot scrie atunci când îmi propun. Simţindu-le “inima”, dintr-o dată, “coala albă” a ecranului şi tastatura îmi devin inamici, singura soluţie fiind, fără scăpare, amânarea “operei” până la coacerea ei sine die.
Asemenea unei obsesii, viaţa liberă sub cerul verii scandinave este unul dintre ele. Mi se întâmplă să povestesc frânturi din ea prietenilor şi, tăcând, îi parcurg zilele ori de câte ori mi se năzare, după ce, aievea, am trăit-o cu o sete pe care o egalează doar amintirea tradiţionalei ultime scalde în râul copilăriei, Sebeşul, făcută la fiecare mijloc de septembrie, înaintea plecării mele la Cluj şi la şcoală.
Nu demult, de la Säffle, pornisem spre nord pe uriaşul râu Klarälven, cel care, izvorând în Norvegia şi străbătând Värmlandul, îşi mână apele spre “marea” Vänern, ochiul de cer lichid al Suediei de miazăzi.
În lac, ostenit, râul îşi pierde fiinţa, iar albia sa, şerpuind în şesul presărat cu păduri, nu sugerează la început altceva decât măreţia liniştii; ceea ce, trebuie recunoscut, nu e deloc puţin.
Urcând pe curs, i-am văzut însă “avatarurile”. De la undele blânde, cu tulburătoare limpezimi ale căror adâncuri îndeamnă îl şi pe cel mai nevolnic purtător de undiţă la vise de bravură halieutică, la tumultul înspumat, curgând între morene asemenea unui vifor pur născut din zăpezile Nordului, acest adevărat fluviu montan poate robi prin glasul Fiinţei Eterne pe cel care ştie să audă. De aceea, atunci când telefonul mi-a sunat în buzunar, am tresărit. Fusesem smuls dintr-o lume căreia orice stridenţă – cu atât mai mult una electronică – îi era străină. M-am bucurat însă de îndată, recunoscând vocea: eram cu soţia şi ne căuta fiul nostru: “Pe unde sunteţi ?”
Cum să spui, prin telefon, în scurtimea câtorva minute, totul. Dar el ne cunoştea bine şi câteva vorbe îi fus
