Actorii ţin minte totul, dar mai ales uită totul. Dar nu uită seara debutului şi nu uită nici emoţia, înfrigurarea, bătaia inimii din "seara de pomină", cum o numea ziaristul Dem Theodorescu. Găsesc într-o carte veche astfel de mărturisiri şi le citesc emoţionată. Oameni care nu mai sunt, dar care au lăsat urme de platină să scânteieze, să ştim şi noi, cei care am urmat, care este drumul.
Constantin Tanase. "Sunt 27 de ani de când am debutat. Eram militar şi-n anul I de conservator. Pe scena Parcului Oteteleşanu urma să se joace "Doctorul damelor" – o comedie muzicală. Regizorul mare care era Petre Liciu mi-a dat rolul comisarului. Adică aşa deodată am jucat un rol mare. Rolul nu l-am pregătit prea bine, aşa că n-am avut emoţii. Dar... am reportat un mare succes. În rolurile mărunte pe care le jucam la Teatru Naţional, mă bâlbâiam regulat. Regulă generală: cum aveam un rol mare, venea şi succesul mare. În 1910, am debutat la Operetă, în Husarii de Kalman. Mi-a plăcut şi după asta mi-am făcut eu singur o trupă de operetă. După 3 ani, am debutat la Teatrul de revistă în "Războiul la Şantan" de Ranetti. De atunci, am jucat necontenit la revistă, în afară de vremea pe care mi-am petrecut-o pe front.
Ion Manu. "Noi, toţi băieţii tineri angajaţi făceam figuraţie şi jucam nici un rol. Dar aveam leafă 30 de lei pe lună. Într-o zi, pentru a sili direcţia să se ocupe de soarta noastră, ne-am pus în grevă. Rezultatul a fost că ne-a dat afară, dar dl. Alexandru Davilla m-a adus înapoi şi mi-a dat un rolişor în "Amorul veghează". Jucam pe un servitor. N-aveam de spsus decât "Pot să fac odaia, doamnă?" şi intram în actul II cu un pămătuf de şters praful. Deşi ştiam că replica mea e în actul II, mă îmbrăcam de la începutul spectacolului şi stătea între culise de la actul I, trăgeam cu urechea la ce se-ntâmpla pe scenă, fiindcă mă gândeam: "Cine ştie, poate să-
