Ne îndepărtăm din ce în ce mai tare de Europa. Sau, cel puţin, de acea Europă a standardelor civilizaţiei şi comportamentului social în care am zis că vrem să ne integrăm. De acea Europă care încearcă să joace conform unui set de reguli, acelea ale „bunei guvernări”. Ne apropiem însă, din nou, de Levant, de spiritul urât mirositoarelor mahalale ale Fanarului, cu mica sa politichie ucigaşă făcută nu pe bază de principia unanim respectate, ci în ritmul venirii şi plecărilor de la domniile plătite cu bani, copii, faguri de miere şi care cu grâne. Ştiu că nu place, dar uitaţi-vă la temele care au dominat agenda publică din România ultimelor luni şi comparaţi-o cu cea a celorlalte ţări europene. Cu stupefacţie au asistat observatorii externi prezenţi la Bucureşti (dar raportând totul cu minuţiozitatea profesională caracteristică) la enorma desfăşurare mediatică ce a însoţit boala şi decesului Regelui Internaţional Rromilor, apoi halucinantele întâmplări ce s-au legat de bătălia pentru succesiune în Casa Regală sui-generis a ţigăniei româneşti. Sute de ore de transmisii în direct, dezbateri infinite în care, alături de personaje onorabile ale societăţii româneşti apăreau, certându-se ca la uşa cortului natal, reprezentanţii ai etniilor, clanurilor sau grupărilor rrome aflate în conflict, au demonstrat onorabilei Europe că în România europeană şi euro-atlantică a anului 2013 există o problemă de dimensiune naţională, cea a rromilor şi Casei lor Regale, problemă care pasionează şi interesează la maximum opinia publică…semn că au minţit politicienii care, la Bruxelles, încercau să convingă oficialii europeni că problematica rromă este una de tip minor şi că, în definitive, altele ar fi priorităţile României. În consecinţă, să fi avut oare dreptate ceilalţi politicieni, cei care, în ţările occidentale, prezintă România ca ţara de baştină a ţiganilor (circulă intens sintagma „