Ieri seară, în cursa TAROM cu destinaţia Bruxelles, am avut parte de un eveniment rar: am întâlnit o echipă de oameni care credeau în modul cel mai sincer în pasiunea lor şi se sacrificau pentru asta. Şi vorbeau cu patimă despre idealul naţional care, pentru ei, însemna un moment foarte concret, unic, acela în care vedeau ridicându-se tricolorul pe cel mai înalt catarg al festivităţilor de premiere într-o competiţie mondială.

A fost un privilegiu să-i văd şi să vorbesc cu componenţii lotului naţional de gimnastică aerobică al României, campionii mondiali de anul trecut. Le-am ascultat pe antrenoarea emerită Maria Fumea şi pe antrenoara federală Alina Drăgan. dar şi pe două dintre componentele lotului de juniori. Vreţi să ştiţi mai multe despre performanţele lor, puteţi accesa aici o suită impresionată de imagini şi date de palmares impresionante (7 medalii, 2 aur, 3 argint şi 3 de bronz la CM Sofia 2012).

Povestea neverosimilă, cu valoare de lecţie dramatică pentru a înţelege România în care trăim, vine de-abia acum. Ştiţi ce le durea cel mai tare pe cele două doamne? Că, întoarse cu titlul mondial în buzunar, cu medaliile de gât, la aeroport nu le-a întâmpinat nimeni, nici măcar cu un buchet de flori. Discuţia despre posibilele prime neîncasate niciodată au adăugat-o târziu, aproape jenate, apărând Federaţia şi Ministerul de resort pe care le înţeleg pe motiv de criză...

Reveneau însă imediat la nevoia lor de a primi o recompensă morală din partea unei societăţi din ce în ce mai indiferente. Repetau ca un fel de mică litanie povestea despre o viaţă de sacrificii niciodată plătite în banii pe care nici măcar nu ştiu să-i ceară, ci prin imaginea accea ce le arsese retina şi le transformase viaţa: tricolorul ridicat pe catarg şi medaliile de aur date României.

Foarte frumos. Numai că, aşa cum se întâmplă în toate poveştile noastre, mai vine şi p