În mod cert, muzica de cameră aduce un inestimabil tezaur de valori ce nu se lasă a fi uşor cucerite. De către marele public.
De o parte a publicului de specialitate. Sondarea universului interior al muzicii, al muzicianului performer însuşi, se poate constitui într-o adevărată provocare, poate fi o avnetură greu de acceptat, greu de imaginat. Pe care mulţi o evită. Din comoditate. Din indispoziţie, din limitare interioară. Tentaţia marelui spectacol, a spectacolului celui puternic sonorizat al muzicii îi ademeneşte pe mulţi dintre oamenii de specialitate.
În compania clarinetistului italian Giampiero Sobrino, a pianistului Andrei Licareţ, prima Rapsodie de Debussy a dobândit vehemenţa tuşelor sonore trasate cu acea fermitate ce aminteşte de creaţia pictorilor fauvişti parizieni din prima jumătate a secolului trecut, creaţie marcată de puterea de seducţie a culorilor tari, pure. Idea întregului recital susţinut la Ateneul Român – moment, de altfel, admirabil formulat! – a avut în vedere juxtapunerea celor două zone ale spiritualităţii europene proprii secolelor XIX şi XX; anume Romantismul german de la Schumann la Wagner, acesta din urmă trecut prin viziunea lui Liszt, şi, pe de altă parte, parcursul muzicii franceze de la geniul lui Debussy la eleganţa salonardă, imaginativă, a muzicii lui Francis Poulenc. Atât Sobrino cât şi Licareţ sunt muzicieni ce deţin experienţa cântului cameral, deţin experienţa rostirilor intime în teritoriul fabulos al muzicii germane romantice. Piesele-Fantezii de Schumann pentru clarinet şi pian, cele şapte piese Fantezii pentru pian, opus 116, de Brahms, definesc împreună un climat comun al muzicii stăpânite de viziunea poetică, acea stare a spiritului ce se situează deasupra sunetului, deasupra cuvântului.
Pe acest teren al unei naturi artistice echilibrate, de autentică sensibilitate, mă refer la consist
