Paulina Buculei (62 de ani) este pensionară, după ce acum patru ani a pus punct unei cariere de dascăl de aproape patru decenii.
"Un kilogram de mălai, un litru de ulei sau câteva pâini reprezentau un lux pe vremea comunismului. La cozi imense, de câteva ore bune, erau nevoiţi să stea oamenii de rând, ca noi, pentru a ajunge să se «răsfeţe» cu oricare dintre aceste produse, la care se adăugau multe altele. Dacă în provincie, de cele mai multe ori, consumul era restricţionat printr-o cartelă, pe care vânzătorul bifa articolele cumpărate în limita raţiei impuse, în Capitală puteai avea norocul să poţi cumpăra «o raţie mai mare». Aşa se trezeau aşteptând la cozi ce păreau interminabile chiar şi cinci membri ai unei familii, pentru a-şi mări «achiziţia».
În vara lui 1989 am plecat cu soţul şi fetiţa din localitatea buzoiană în care locuim la Bucureşti, «să ne facem aprovizionarea». Plecaţi de acasă cu noaptea-n cap şi înarmaţi cu multă răbdare, am făcut primul popas în zona Gării de Nord, unde ştiam că este o alimentară unde «mai bagă» câte ceva bun, în afară de celebrele conserve de peşte care făceau nelipsitele piramide din magazinele ceauşiste şi la care toţi ne uitam cu greaţă.
La alimentara cu pricina, am avut senzaţia că am tras lozul câştigător. «Aşteptăm să bage conserve de carne de vită şi de porc!», ne-a spus, şoptit, un pensionar instalat confortabil într-un scăunel pliant, ultimul dintr-o coadă de aproximativ 30 de persoane. Ne-am aşezat şi noi la rând şi, după două ore de aşteptat, duceam la maşină, ca pe-o adevărată pradă, cele şase conserve de carne - două de fiecare, pe care reuşiserăm să le cumpărăm.
Următoarea oprire strategică: Bucur Obor. Încă o alimentară căreia i se dusese vestea. De data aceasta, o coadă care mergea mai repede, pe trei rânduri. O adevărată ofertă - un kilogram de mălai pentru fiecare
