În camera înţesată cu cărţi, se aud în surdină colindele lui Hruşcă. ”Tu nu eşti profa de mate!”, mă întâmpină în pragul uşii Calin şi ochii lui mari, albaştri şi uimiţi, iscodesc fiecare trăsătură a feţei mele. ”Cum te cheamă?”, spune el zâmbind şi dă mâna cu mine. ”Mie îmi place să lucrez pe calculator şi sunt pasionat de aparatele foto. Vrei să îţi fac o poză? Spune: brânzăă”, îşi ia rolul în serios şi se ghemuieşte lângă mine, ca să îmi arate rezultatul talentului său. Mama şi tata, aşezaţi pe scăunele în jurul unei mese scunde, îl privesc cu drag şi cu mândrie. Pentru fiul său, Adrian Sobaru a strigat în gura mare ”Libertate”. Pentru el, s-a aruncat în gol de la balconul Parlamentului, doar-doar ochii buimaci ai aleşilor s-or deschide odată, pentru a putea vedea drama prin care trec oamenii cu copii bolnavi, părinţi, care, conştienţi de neputinţa lor, intră în deznădejde şi disperare. ”Niciodată nu am făcut nimic pentru mine. Eu nu contez. Tot ce mi-am dorit este să las ceva în urmă, să se simtă şi să se vadă o schimbare în bine. Eu ştiu de-acum ce las în urma mea, dincolo de gestul pe care l-am făcut: copiii mei, pe Alexia şi pe Călin. Vreau să arăt că autismul de care suferă băiatul meu poate fi transformat în ceva minunat, iar Călin va fi exemplul viu”. Vorbele bărbatului subţirel, cu ochi blânzi capătă ecou în mintea băiatului. ”Se împlineşte un an de la ziua aia, în care tati a făcut gestul”, spune copilul de 16 ani şi repetă fraza la nesfârşit, ca şi cum ar citit-o dintr-o pagină de ziar, pe care vrea să o înţeleagă. ”Eram într-un supermarket şi el, cu ochii în lacrimi, mi-a spus: "tati, s-au scumpit toate lucrurile, ce grea e viaţa, tu ai făcut acel gest ca să ajuţi lumea, ca să trăiască mai bine”. Am început să plâng şi i-am spus printre sughiţuri că nu asta trebuie să fie problema lui, el trebuie doar să fie cuminte şi să înveţe”, îşi aminteşte bărbatul