În oraşul lubeniţelor, zilierii sunt cei mai căutaţi oameni. Pentru câteva luni, ei sunt stăpânii bostănăriilor. Dacă nu-i ai, rişti să rămâi cu pepenii uscaţi pe câmp şi cu pagubă în buzunar.

Aşteaptă să li se strige la poartă şi să-i anunţe că mâine e zi de muncă. Se roagă să nu plouă atunci când treaba arde pe câmp. Şi dacă nu uită că trebuie să îşi strângă ce câştigă azi pentru ziua de mâine, reuşesc să treacă cu bine şi de lunile de iarnă. Cu toate astea, fac nazuri dacă nu îi plăteşti bine, dacă mâncarea nu este cu carne şi dacă berea lipseşte de pe masă.

Nea Marin păzeşte bostana de mai bine de două luni de zile. Neîncetat. Şi-a făcut adăpost zdravăn din placaj, l-a acoperit cu celofan, are aragaz, terasă cu pat, masă şi scaune. Ba când plouă sau este frig se adăposteşte în camioneta special adusă pentru el, aranjată frumos cu pat, covor şi noptieră. Nu duce dorul casei, deşi are familie numeroasă şi nepoţi. Şi-a adus cu el vaca, gâştele şi cele două capre şi zice că o duce mai bine ca niciodată. Are 63 de ani, la viaţa lui a fost mecanizator pe tractor şi abia după ce părinţii şi socrii au fost sleiţi de puteri s-a apropiat de pepeni. Le ştie secretele ca nimeni altul, iar noaptea nu se sperie nici de urletele şacalilor, nici de zbieretele păsărilor. S-a obişnuit cu toate. Şi cel mai mult cu ritmul alert al zilelor de arşiţă când pepenii trebuie culeşi şi urcaţi în dubiţă pentru a lua drumul pieţelor. Când pepenele începe să se coacă, verdele lui este înmuiat de o brumă care se aşterne peste el, iar coada îşi pierde puful şi devine aspră. Acum, după zeci de ani de mângâiat lubeniţe, doar ce aruncă o privire şi le ştie rostul. Deunăzi şi-a preparat o ciorbă de peşte prins din Dunăre. Are de toate: roşii, ceapă, cartofi, lapte, brânză făcută tot de el. La 17 ani nu visa palate, maşini mici sau excursii impresionante. ”Doar muncă, noi aşa