Am primit o scrisoare. Atât de cumplit de tristă, atât de dureros de adevărată, încât o deschid şi pentru dumneavoastră, în speranţa că treburile înalte ale ţării vă vor lăsa timp şi pentru lectura acestor rânduri. Poate vă veţi gândi, dacă se poate, să şi faceţi ceva pentru că se vorbeşte dspre generaţia României europene şi despre viitorul nostru.
“Am citit un articol de-ale dumneavoastră despre siturile pe care unii tineri, din răzbunare pentru o relaţie pierdută şi încheiată în ură, ajung să pună poze cu fostele lor iubite în ipostazele cele mai intime. Este un lucru oribil şi condamnabil.
Vorbeaţi şi despre ura şi violenţa care a cuprins societatea în care trăim. Despre asta aş vrea să vă vorbesc şi eu, din experienţa de o viaţă de profesoară la un liceu de provincie de unde mă pregătesc acum să ies la pensie.
An după an văd cum generaţiile de copii devin mai violenţi, mai capabili să reverse rapid şi nemilos această violenţă verbală şi fizică asupra colegilor. M-am întrebat de ce. Am crezut, aşa cum se întâmpla în trecut, că veneau încărcaţi de acasă de conflicte familiale nerezolvate, că aduceau în clasă, între ei, violenţa şi nepăsarea de acasă.
Mă gândesc acum că explicaţia aceasta nu este suficientă. Mai este şi altceva şi cred că una dintre cauze şi care este acum dominantă, este că, an după an, lumea acestor copii se împarte după un criteriu nou, propriua acestor timpuri sălbatice pe care le trăim. Este diferenţa între cei care au şi cei care nu au, cei care-şi permit să arate că au acces la orice şi cei care se ruşinează, se izolează şi se retrag în cochilia lor de ruşinea că nu au.
Lumea lor, la vârsta aceea, nu are nevoie de multe criterii de ierarhizare şi departajare socială. Altă dată erau băieţii frumoşi sau fetele frumoase care se impuneau ca stelele micului lor univers. Apăreau apoi cei foarte buni la carte, cei care
