Căruţele cu pepeni au înţepenit parcă într-un tablou care nu mai face nici un ban. Aşezate pe marginea drumului, lubeniţele îşi dau ultima suflare. Ele i-au împărţit pe producătorii din Dăbuleni în oameni plini cu bani şi oameni săraci lipiţi. Falimentari. Deşi, cu toţii au ajuns sclavii unui brand murdărit de suflarea interesată a străinătăţii. Să tot fie 11-12 ani de când pepenii de Dăbuleni au ajuns să nu mai fie româneşti get-beget, ci să îşi tragă rădăcinile din seminţele altoite ale grecilor, turcilor sau olandezilor.

Sorin şi-a adus pepenii în piaţa de gros de la marginea oraşului. Şi mâine va fi aici. Şi poimâine, dacă treaba merge la fel de prost, aşa cum s-a întâmplat în ultimele zile. A ajuns să dea pepenii cu 4 sau 5 bani kilogramul şi samsarul tot face nazuri. Parcă ar vrea să îl ia şi mai ieftin. Tânărul cu copil de două luni a închiriat un ha şi jumătate şi şi-a făcut bostană. A investit 140 de milioane de lei vechi, fără să pună la socoteală cele 80 de milioane date pe folie şi picurare. Nu şi-a amortizat investiţia. Peste o săptămână ar trebui să spună ”da” soţiei lui în faţa lui Dumnezeu. Tot ce îşi doreşte este ”să nu rămân dator la nuntă. M-am săturat de datorii”.

Rodica spune că s-a născut printre pepeni. Are 46 de ani şi nu poate respira aerul, dacă nu are mireasmă de miez copt. Are 3 ha cultivate numai cu lubeniţă. Anul ăsta a scos la ha doar 35 de tone. ”Prost rău”, se necăjeşte. ”Un vecin a avut 80 de tone la ha. E bine însă, dacă scoţi şi 60 de tone”. Pentru că pepenii trebuie irigaţi, femeia şi-a făcut fântână în câmp. A băgat 200 de milioane de lei vechi numai în picurătoare şi tunelele sub care se dezvolta plantele. ”Începem treaba la pepeni încă din martie. Umplem alveolele cu turbă, un pământ mult mai bun, dar mult mai scump decât cel obişnuit, pe care poţi să îl iei cu remorca de pe marginea drumului, dar nu se compară. Apoi