Azi după-amiază, la Geneva debutează negocierea între John Kerry şi Serghei Lavrov. Întâlnire decisivă desfăşurată în afara cadrului ONU pentru eventualul acord asupra modalităţilor de punere sub control internaţional a stocurilor de arme chimice ale guvernului Assad şi, în consecinţă, amânare sine die a ameninţării unei intervenţii militare americane.

Dar, dincolo de acest plan, devine evidentă pentru prima oară întrun moment de maximă tensiune internaţională, nevoia marilor jucători ai pieţei internaţionale de putere de a reveni la dialogul bilateral, eliminând astfel într-o manieră ce lasă puţin loc la comentarii pe toţi mai micii actori care, după caderea Cortinei de Fier, încercaseră să obţină, într-un fel sau altul, statutul de participant cu drepturi egale la masa unde se iau marile decizii. Consiliul de Securitate al ONU, instanţa despre care, măcar teoretic, optimiştii planetei sperau că va ave vreodată forţa să se impună ca un organism cu putere reală de decizie şi acţiune, s-a dovedit iremediabil împiedicat în propriile sale regului de procedură, acum aşteptînd cuminte să vadă ce vor vrea să propună adevăraţii jucători de forţă şi cu drept decizional, SUA şi Rusia.

Desigur, măcar pentru a păstra aparenţele, a fost invitat şi Lakhdar Brahimi, trimisul special al Ligii Arabe şi al ONU, dar nimeni nu-şi mai face iluzii asupra ponderii reale pe care acesta o mai reprezintă, având în vedere eşecul tuturor încercărilor sale de mediere în conflictul sirian…

Rusia se repoziţionează într-o manieră spectaculoasă. Nu numai prin faptul că, în mod real, a reuşit să aducă pe masa discuţiilor “o ofertă care nu poate fi refuzată”, obligându-i astfel moralmente pe americani să părăsească foarte favorabila poziţie ofensivă iniţială, poziţie de forţă absolută, şi să accepte pe cea de participant la negocieri.

În fundal, ruşii capătă şi avantajul de a