Au avut curaj. Şi tăria de a pleca de lângă bărbaţii pentru care ele, soţii şi mame, erau doar saci de box umflaţi de pumni şi de picioare. Nu le-a fost uşor să treacă peste teama că nu vor avea ce pune pe masă copiilor sau peste gândul că pat le va fi banca din parc. Şi totuşi au reuşit. Unele au divorţat. Altele au plecat pur şi simplu, găsind sprijin la adăposturile pentru victimele violenţei în familie. Şi-au continuat studiile. Şi-au căutat de lucru. Şi s-a întâmplat ca după o vreme să-şi găsească liniştea la care cândva nici nu îndrăzneau să viseze.

Femeii de 53 de ani o să-i spun Florica. Are ochi albaştri şi cearcăne adânci. Din dantura frumoasă pe care o avea i-au mai rămas doar câţiva dinţi în faţă. Fiecare vorbă o însoţeşte de suspine. Şi de mâini tremurate. Şi de priviri în pământ. Şaptesprezece ani a fost singură. De când copilul său încă i se afla în pântec. A muncit. Au fost vremuri când, pentru a-şi trimite copilul la şcoală, a avut şi două locuri de muncă. Nu a disperat. Credinţa mare pe care o are în Dumnezeu îi spunea că "atunci când nu faci rău nu ai cum să primeşti rău".

Băiatul său mergea la şcoală şi în paralel îşi luase şi ceva de lucru. La o spălătorie. "Când îl vedeam cu picioarele julite şi îngheţate de la apa aia mereu rece... făcuse răni la degete, avea reumatism. Îi spuneam să renunţe. Dar el este un băiat tare bun. A zis să mă ajute cu banii. Chiar şi când l-am întâlnit pe bărbatul cu care am stat mai bine de un an m-a încurajat. A zis că e bine să îmi refac viaţa. Nu s-a opus", povesteşte femeia, mândră de fiul ei.

"MĂ BĂTEA ÎN LIPSA BĂIATULUI"

Concubinul său însă niciodată nu s-a arătat încântat de existenţa băiatului. Iar discuţiile au început când bărbatului i se părea că băiatul primeşte o porţie mai mare de mâncare sau că banii pe care îi dă el în casă ar putea să se ducă spre copil. "