România europeană a acestei veri caniculare din 2013 pare să semene din ce în ce mai tare cu un sat fără câini. Dacă a fost posibil ca liderul unui partid naţional-extremist din Ungaria (partid parlamentar) să vină, înconjurat de propria sa gardă paramilitară, pe teritoriul altui stat, stat suveran şi membru în NATO şi UE, şi să ameninţe direct cu declanşarea unor stări conflictuale între cele două ţări

dacă nu sunt respectate revendicările de autonomie, atunci este foarte grav.

Dar mi se pare şi mai condamnabilă atitudinea, din nou, a autorităţilor române, blocate parcă definitiv în defensiva de tip “wait and see”, timorate, ca de atâtea alte ori, de propria neştiinţă în ce priveşte legislaţiile europene şi modul în care se poate reacţiona (şi alte state o fac, extrem de limpede, rapid şi dur) în apărarea propriilor interese naţionale.

Dar, dincolo de toate aceste aspecte discutate, rediscutate şi semnalate de atâtea ori în trecut, de data aceasta apare mai limpede ca oricând nedumerirea legată de amorţeala, inacţiunea şi ciudata vacanţă mentală a europarlamentarilor noştri. Bătălia pe care liderul extremiştilor de la Jobbik a anunţat-o în România nu se poartă doar aici la noi, în perimetrul taberei de vară organizată cu graţiosul concurs al autorităţilor locale şi prin repetata bunăvoinţă a Consiliului Judeţean din zonă. Este una care priveşte, pornind de la Ţinutul Secuiesc, regiunea Transilvaniei, dar vizează, în egală măsură, alte teritorii din jurul Ungariei de azi, în speranţa anunţată a anulării Tratului de la Trianon şi construcţiei Ungariei Mari.

Şi această bătălie se poartă, politic, de mulţi ani, printr-un demers bine conturat care-şi are contrul de greutate la Bruxelles, deoarece oficialii europeni sunt cei care trebuie să fie convinşi că minoritatea maghiară din ţările învecinate Ungariei trăieşte marea dramă a dispariţiei ident