Răspunsul pare să fie foarte simplu: la toată lumea. Câteodată şi ruşilor înşişi. Este însă şi motivată această teamă, câteodată surdă, câteodată explodând în discursuri dure amintind de perioada cea mai tensionată a Războiului Rece? Aici lucrurile sunt mai complicate.
Abordările rămân partizane, înflăcărat partizane şi prezintă fiecare adevărul din prisma unui ideal de supraputere. Iată o variantă de explicaţie în analiza făcută de Natalia Narotcinskaia, doctor în ştiinţe istorice, preşedinta Institutului pentru democraţie şi cooperare din Paris (revista CONSTRUCTIF, nr.32, iunie 2012) :
“La sfârşitul sec. XX, spiritual de dominaţie al Rusiei a fost prezentat ca o ameninţare pentru Europa şi pentru idealuri de progres ca suveranitatea, pacea durabilă, egalitatea de drepturi, democraţia. Dar chiar în momentul în care URSS s-a auto-distrus, aceste idealuri au fost călcate în picioare. În timp ce elitele post-sovietice nu vorbeau decât în termenii noii şi infatilei gîndiri a lui Gorbaciov, Occidentul, folosind reţete cu eficacitate dovedită în trecut, se grăbea să încorporeze metodic în sfera sa de influenţă militară regiuni care, de secole, se găseau în orbita Rusiei. Apoi, Occidentul nu a ezitat să avanseze structurile sale militare către noile frontiere ruse. Dar, regăsindu-şi instinctual de auto-prezervare, Rusia nu a dorit să fie împinsă în afara drumului Istoriei. Ruşii n–au întârziat să fie dezamăgiţi de către cei care, chiar ieri, stigmatizau “doctrina Brejnev” şi astăzi practică cu neruşinare “ingerinţa umanitară” care nu are alt scop decât răsturnarea unor regimuri care nu le convin şi să susţină “revoluţii colorate” care, în altă perioadă a istoriei, ar fi fost calificate drept lovituri de stat. Nu e de mirare că “valorile occidentale”, ca şi promotorii acestora, au eşuat din punctul de vedere al societăţii ruse. Discursul rostit de Vladimir Puti