O discuţie rapidă pe care am început-o ieri pe Facebook cu Cătălin Pena, unul dintre foarte competenţii ziarişti ai mai tinerei generaţii, cred că merită continuată. Domnia-sa acuza eşecul multiculturalismului, implicit cel al integrării comunitare la nivel european. Are dreptate ?

Situaţia din ultimii ani la nivelul UE demonstrează că gândirile politico-entuziaste de acum câteva decenii s-au dovedit a avea fisuri importante, în sensul că speranţa majoră pe care s-au centrat toate politicile europene, cea a constituirii unui parcurs de integrare totală a populaţiilor de imigranţi, nu a fost reuşită decât în prea mică măsură. Pentru a fi corecţi, trebuie să precizăm că a existat o bază reală a acestei speranţe europene: comportamentul primului val de imigranţi, cel care forma primele mari comunităţi începând cu mijlocul anilor ’60, destul de rapid integrate, relativ deschise la dialogul social şi cultural cu populaţia majoritară din ţările unde îşi găsiseră refugiul.

Lucrurile au început să se schimbe odată cu apariţia următoarelor generaţii născute din această populaţie de imigranţi, în cea mai mare parte rapid naturalizată. Aşteptarea, în logica europeană, era că tinerii aceia, deja cetăţeni cu drepturi depline ai ţării de adopţie a părinţilor lor, aveau să se comporte ca orice alt cetăţean al ţării respective şi, mai ales, aveau să-i adopte din convingere nu numai modul de viaţă, ci şi mentalitatea, modul de comportament, valorile fundamentale.

Din nefericire, nu s-a întâmplat chiar aşa. În loc să se deschidă din ce în ce mai tare şi să urmeze un proces de asimilare în raport cu valorile standard ale populaţiei majoritare, comunităţile respective şi-au păstrat cu străşnicie toate valorile de comportament şi mentalităţile din ţările de origine, dominate de mesajele religioase care s-au radicalizat pe măsura trecerii timpului, aducând în interiorul U