Nu ştiu dacă mai ţineţi minte ce am crezut că descoperim după căderea Zidului: o lume a libertăţii, un stat de drept în care câştigul imediat era libertatea individulului, protejată printr-o legislaţie, acum oficial europeană, Carta drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale.

Acuzam, pe bună dreptate, încălcarea acestor drepturi de către regimurile comuniste dublate de nemiloasele şi atotprezentele poliţii secrete, redescopeream cărţile lui Orwell (dar nu şi biografia lui), bucurându-ne că am scăpat de ceea ce numeam "Societatea Big Brother".

Asta era în 1990.

Ce s-a petrecut oare atât de grav, de neaşteptat şi de neprevăzut încât, acum, să fim martorii neputincioşi, la fel de neputincioşi şi speriaţi ca pe vremea „odiosului dictator şi sinistrei sale soţii", la o reîntoarcerea în forţă a tentaţiei totalitatare privind controlul informaţiei? Ar fi fost ceva de înţelesc dacă asta se petrecea doar în ţări fost comuniste, poate încă nescuturate de memoriile, mentalităţile şi comportmentele vremurilor trecute. Belarus, Ucraina, Rusia, China, Coreea de Nord...Poate. Dar a apărut „internetul restricţionat şi selectiv" din Emirate sau din Iran. Explicaţia a fost aceeaşi, dar cu varianta recondiţionată legată fie de respectarea valorilor culturale sau de teroarea ideologică impusă de Ayatollah.

Cum explicăm însă existenţa uriaşelor succesive programe de interceptare a convorbirilor create de SUA şi aliaţii lor, începând cu ECHELON şi ajungând acum la PRISM cu toate variantele sau sub-sistemele sale (directe sau echivalente) naţionale de pe teritoriul statelor marilor democraţii ale Europei şi ale lumii? Ce derapaj istoric, ce circumstanţe anume sau ce evoluţii maligne au dus ca democraţii stabile şi istoric performante să accepte cu bună ştiinţă încălcarea reglementărilor legale privind dreptul la viaţă privată al cetăţenilor şi să autoriz