Totul porneşte de la distrugerea iremediabilă a vechii clădiri în timpul bombardamentelor asupra oraşului din 1944. Precum se ştie, clădirea era amplasată pe Calea Victoriei, în imediata proximitate a Palatului Telefoanelor care, împreună cu clădirea Adriatica, flancau ca doi arlechini de scenă teatrul propriu-zis. Intersecţia de la Universitate a fost vizată apoi de un mare concurs (1956-1957) pentru amplasarea edificiilor publice importante ale oraşului, sistematizîndu-se astfel Piaţa Nicolae Bălcescu, cum era denumită în epocă intersecţia de la Universitate dintre axele majore Nord-Sud şi Est-Vest ale oraşului Bucureşti. Epoca se schimbase şi, în imediata perioadă post-stalinistă, proiectele prezentate variau de la cele mai conformiste cu putinţă, în sensul defunctului stil realist socialist, pînă la cele mai moderne cu putinţă la acea dată. Ceea ce este interesant pentru zonă este însă încetăţenirea ideii că acolo sînt necesare atît o dominantă de înălţime, cît şi una de masă. Pe prima, arhitecţii vremii o rezolvau aproape toţi printr-un turn-campanilla. A doua era clădirea primăriei înseşi. Concursul a rămas fără efecte vizibile pentru oraş. Sistematizarea Pieţei Nicolae Bălcescu continua să fie însă studiată. Aşa se face că, în articolul cu privire la unele "Probleme de sistematizare a capitalei", publicat în revista Arhitectura RPR 6/1964 de arhitectul-şef de atunci al oraşului, Horia Maicu, este prezentată şi tema de studiu cu privire la piaţă, însoţită de cîteva schiţe de siluetă urbană a viitoarei pieţe, conţinînd deja siluetele a două edificii majore: o clădire înaltă pe flancul nordic şi, schiţată încă destul de sumar, "fantoma" viitorului Teatru Naţional. Probabil influenţa de atunci a lui Maicu nu este străină de atribuirea lucrării ce va fi realizată lui şi nu celor care au cîştigat concursul. Iată cum prezintă autorul articolului destinul viito