Iată, cu ajutorul lui Dumnezeu, mai precis al unor miniştri europeni, am rămas şi fără frustrarea numită Schengen! În curînd, dacă ne ajută Cel de Sus (respectiv, alţi miniştri, de data asta euro-atlantici), s-ar putea să rămînem şi fără frustrarea NATO. Dacă pune Dumnezeu mîna şi europenii umărul, nu ar fi exclus ca, peste cîţiva ani, să ne pierdem şi frustrarea denumită Uniunea Europeană. Mai sînt cîteva frustrări, ceva mai mici, precum disoluţia autorităţii de stat în Harghita şi Covasna, legitimaţiile de maghiari, Reşiţa, industria militară, frustrări care, cu timpul, au şi ele şansa de a se duce pe apa Sîmbetei. Încetul cu încetul rămînem fără frustrări. Şi, vă întreb, de cine şi de ce, cum, unde şi cui o să ne mai plîngem că sîntem persecutaţi, umiliţi, marginalizaţi, amînaţi, înjosiţi, opriţi de la marele festin? O să dispară, cum se zice, obiectul muncii, drept care va trebui ca, în loc să ne lamentăm că noi am stat în calea hoardelor barbare, iar ei, în acest timp, au ridicat catedrale şi au lucrat la drepturile omului, că noi sîntem buni, ospitalieri şi

omenoşi, iar ei ne dispreţuiesc, va trebui, deci, să ne găsim un alt obiect al muncii, eventual chiar al muncii, la propriu, iar pe obraji să avem picături de sudoare, nu lacrimi. S-a văzut că nici Moscova nu crede în lacrimi, darămite Bruxelles-ul... O dată cu frustrările, ar trebui să dispară şi nemulţumirile noastre. Nu este aşa. Anchetele pe care le-au făcut radioul şi televiziunile printre oamenii de pe stradă au demonstrat că numai unul din doi se bucură de deschiderea spaţiului Schengen pentru cetăţenii români. Ceilalţi sînt fie nepăsători, fie de-a dreptul ostili. "Tot cei care au plecat pînă acum vor pleca şi de-acum înainte." "Nu-mi pasă. N-am bani să plec în străinătate." "Nu am de ce să mă bucur. Pentru oamenii fără bani, nu este nici o bucurie." În spatele acestor răspunsuri pluteşte