În numeroase discuţii şi luări de poziţii, specialiştii şi (mai ales) băgătorii de seamă se întreabă, mai mult sau mai puţin retoric, de ce scrie presa ceea ce scrie? Imaginea generală este că ziariştii sînt obsedaţi să relateze crime şi violuri. În acelaşi timp, o armată de critici disecă felul în care scriu jurnaliştii, veridicitatea informaţiilor, presupusele interese ascunse, deontologia profesională şi multe aspecte legate de presa românească postdecembristă. Lăsînd la o parte faptul că virulenţa criticilor ar merita să fie întîmpinată cu nedumerirea firească "Preferaţi presa de dinainte de 1990?", precum şi întrebarea, la fel de naturală, dacă acuzatorii ziariştilor români au acces la presa străină şi fac necesara comparaţie cu aceasta, trebuie să observăm că nici un comentator nu încearcă să răspundă la chestiunea numărul 1: despre ce trebuie să scrie presa? (Îmi place să cred că acesta este unul din primele aspecte care se discută în facultăţile de jurnalism.) Chiar aşa: despre ce trebuie să scrie presa? Înainte de decembrie 1989, răspunsul era simplu, putea să-l dea şi un copil: despre marile realizări. Să fi căzut oare jurnaliştii în extrema cealaltă, chinuindu-se să vorbească doar despre marile eşecuri? O sistematizare se impune. În presă există, mai întîi, informaţiile utilitare (cursul valutar, programul de sărbători al farmaciilor, orele şi zonele în care se închid gazele), datele specializate (performanţele unui tip de maşină, reţete medicale şi culinare, cum ne aranjăm casa), ştirile culturale şi sportive fără comentarii (programul cinematografelor, ora şi locul unui vernisaj, respectiv rezultatele meciurilor). La toate acestea se adaugă editorialele, analizele, precum şi cronicile artistice. Dacă ne-am opri aici, n-am avea pe ce temă să ne certăm şi, vorba lui Ceauşescu, ne-am putea aşeza liniştiţi la locurile noastre. Dar, mă tem, nimeni n-ar