Trebuie să recunosc că tema acestui număr m-a atins în rubrică, dedicată şi ea, într-un fel, "faptului divers". Dar, cred eu, în alt fel decît cel al "tiraniei" la care se referă colegul Cezar Paul-Bădescu. M-am hotărît deci să vă prezint şi punctul meu de vedere. Totul începe cu observaţia. Lucru aparent simplu şi la îndemîna oricui. Mă uit, văd şi povestesc ce am văzut. Există însă, de fapt, o întreagă disciplină a privirii, care este doar 1% percepţie, restul e... lectură. Iată, pe scurt, despre ce este vorba. Mai întîi obiectul observaţiei. Acesta este cotidianul, adică acel spaţiu în care simbolicul a devenit sensibil (sau invers, dacă preferaţi). Iată un exemplu de întîmplare din cotidian: la o întîlnire internaţională în Bulgaria ni se servesc la masă sarmale. Sarmi! - exclamă entuziasmată o tînără slovenă. Apoi, le priveşte mai atentă, gustă circumspectă dintr-una şi exclamă scandalizată: these are not real sarmi! Avem deci o întîmplare; cum procedăm? Mai întîi de toate trebuie să fii dispus să te miri, să nu-ţi vină să crezi ceea ce vezi - căci, de regulă, vezi ceea ce crezi, din motive de stereotipuri, convenţii sau chiar credinţă propriu-zisă. De aceea Bernard Noël vorbeşte despre importanţa unui "ateism al privirii". Acest lucru nu este chiar atît de simplu pe cît pare, căci mirarea trebuie să fie una culturală, altfel nu prea are rost. În cazul de faţă, trebuie să ştii deja, cînd te miri, că sarmaua poate să fie reală tocmai pentru că este simbolică, pentru că, aşa cum ar spune Magritte, "aceasta nu este o sarma". De acum începi să vezi - şi anume să vezi ce a văzut şi tînăra cu pricina: fisura dintre sensibil şi simbolic, tensiunea dintre ce arată şi ce ascunde obiectul observaţiei. Acel "obiect" nu era ceea ce părea să fie, ceea ce trebuia să fie, adică o "sarma reală", un simbol curat. Şi cînd vezi asta, începi să te şi miri cu adevărat: de ce