Nu poţi refuza prima invitaţie la TV doar fiindcă se întîmplă să fii în urmă cu somnul. După încă o insomnie în noaptea de dinainte ajungi figura perfectă pentru moţăiala telespectatoarei de ora cinci. Ordinea firească a lucrurilor este, în aceste condiţii, ca pe platou să îţi revină exact poziţia în care faţa ta crispată, pentru întîiaşi dată înaintea camerei de luat vederi, să-ţi pară de nerecunoscut chiar şi ţie. Machiajul este special gîndit ca să vină perfect cu bluza, deşi cînd ai plecat de acasă nu aveai impresia că ai îmbrăcat ce trebuie. Toţi, în jurul tău, ştiu ce au de făcut. Chiar şi celelalte invitate. Tu te uiţi în monitor şi ai primul şoc. Te întrebi ce caută chipul acela schimonosit - posibil al tău - la o emisiune care se cheamă aproape cu cruzime Feminin. Întrebare recurentă cu variante multiple. A doua variantă se impune cînd primul răspuns pe care îl dai loveşte năprasnic targetul femeilor de bună-credinţă de la ora cinci cu substantive precum: semantică, pragmatism. Fără intenţie. Totuşi, începi să te simţi bine şi fluxul gîndirii se reia. Fix după emisiune. Şi continui ideile articulate acolo. Cum ar fi, de exemplu, faptul că, în ciuda propagandei şi a încadrării forţate în cîmpul muncii, femeia regimului trecut rămîne, în mentalitatea şi în familia ei, o casnică. Comunismul nu a creat femeia independentă,

după cum nu a inventat nici bărbatul independent. El a susţinut celula de bază a societăţii şi aservirea ei faţă de putere. Fără condiţii reale şi libertate, femeia de carieră nu exista decît ca dublă forţă de muncă, acasă şi în afara ei. Obligativitatea muncii, în totalitarism, nu putea duce la afirmarea de sine, schimbînd oamenii peste noapte. Este impresia cu care am trăit în copilăria şi adolescenţa mea privind femeile din jur. Este şi motivul care explică, cel puţin în concepţia mea, remanenţa stereotipului soacrei în publici