Răzvan Mazilu dansează şi gîndeşte în acelaşi timp, fără ca reflecţia să-i stînjenească paşii, sau ca elanul corporal să-i tulbure meditaţia. Gala extraordinară a dansului, pe care a conceput-o şi a realizat-o la Teatrul Odeon în 8 decembrie 2001 dovedeşte gust ales, lecturi aprofundate şi o relaţie decontractată cu tradiţia. Dansînd Bach în coregrafia lui Miriam Răducanu, aşa cum altă dată interpretase personaje shakespeariene de ambe sexe în coregrafia lui Ion Tugearu, el face o reverenţă respectuoasă maeştrilor săi, arătîndu-le, cu acest prilej, ce a mai învăţat între timp. De la "Nocturnele" lui Miriam Răducanu, Răzvan Mazilu a preluat subtila interferenţă între muzică, dans şi poezie, refuzînd însă stilul de cabaret, în favoarea unei teatralităţi relativ somptuoase. Pe fundalul argintiu realizat de Sergiu Nap, se desfăşoară opt fragmente, care alătură dansul modern, baletul clasic, gesticulaţia avangardistă, inspiraţia etno şi vivacitatea mondenă. Fiecare fragment este precedat de cîte o introducere poetică, utilizînd texte mai puţin frecventate la noi din poezia americană. Se recunosc, pe alocuri, pasaje din Walt Whitman, Emily Dickinson, Edgar Lee Masters, dar majoritatea au fost alese astfel încît să surprindă. Nu există o legătură apăsată între texte şi performanţa coregrafică, există însă o continuitate de stare, de mood. În emulaţie cu dansatorii, actorii ţin să-şi pună în valoare expresivitatea corporală, astfel încît momentele poetice depăşesc limitele unei recitări. Cel mai bine trec rampa, prin punerea ingenioasă în scenă a versurilor, Rodica Mandache şi Jeanine Stavarache. Ionel Mihăilescu, Cătălina Mustaţă, Dimitrii Bogomaz, Mugur Arvunescu şi Oana Ştefănescu reuşesc, la rîndul lor, să răscolească sensibilitatea spectatorilor. În dulcele stil al baletului clasic a strălucit Corina Dumitrescu, secondată, într-un pas-de-deux ceaikovskian de Mih