Într-o ţară, precum România, a faptului divers, viaţa fiecăruia nu este altceva decît fapt divers, într-o ţară în care lucrurile neobişnuite, grave, strigătoare la cer sînt expuse şi tratate ca simple fapte diverse, viaţa fiecăruia nici nu poate fi altceva decît un mărunt, nebăgat în seamă, fapt divers. Cum vine libertatea asupra unui popor îmbolnăvit de minciună, scepticism, nepăsare? Cum este tradusă libertatea de către un popor obişnuit cu cancerul comunismului? Pentru un astfel de popor, libertatea vine, prin intermediul unui delir comun - chiar de manipulat - cu vărsare de sînge. Cum este ea, iniţial, tradusă de către acelaşi popor? Prin "Moarte intelectualilor" şi prin "Noi muncim, nu gîndim!". Libertatea căpătată este imposibil de asumat drept ceea ce este de către acest popor bolnav. Drept care, este, în continuare, tratată ca un fapt divers, în numele căruia toată lumea a înţeles că trebuie numai să ceară şi, implicit, să primească. Acestui popor, după revoluţie, i s-a oferit şansa (în repetate rînduri) unei totale dezmeticiri, unei drastice scuturări de "ceea ce a fost", în speranţa naşterii a "ceea ce ar putea fi". Cu siguranţă vă amintiţi de lista celor 10 intelectuali români care, urgent, trebuia împuşcaţi pentru ca ţara să intre în normalitate. Acest cutremurător lucru nu a zguduit, aşa cum ar fi fost firesc, românimea canceroasă. Drept care evenimentul a trecut ca un simplu fapt divers. De altfel, cum să aştepţi reacţii normale atunci cînd ele vin din patologic? Oare nu trebuie, mai întîi să te întrebi dacă societatea mai poate fi vindecată? Şi, mai ales, cum? De către cine? Ce e de făcut atunci cînd conştiinţa publică dă repetate semne de moarte? Cum i se poate administra oxigenul de care are nevoie, dar pe care, constant, îl refuză? Conştiinţa publică este reflectată de ceea ce se dovedeşte a ieşi din suma
conştiinţelor conducătorilor ale
