A 11-a ediţie a Festivalului internaţional de scurt-metraje DaKINO a fost exact ceea ce Dan Chişu nu şi-ar fi dorit pentru prima (a doua, a treia...) ediţie: un eveniment fără staruri. Kusturica n-a mai venit (dar Kusturica fusese deja de prea multe ori, totuşi), Claire Denis n-a mai venit (pagubă-n ciuperci!), nici actoraşul din filmul ei, Alexis Descas (idem); starurile festivalului au fost - în fine! - chiar filmele lui, începînd cu ultimul Nae Caranfil, Filantropica (proiectat în deschidere), şi terminînd cu ultimul Hanno Höfer, Ajutoare umanitare (care a luat Marele Premiu). Bun venit la DaKINO-nouvelle tendance: un festival 100% de FILM!
După moartea Costineştiului şi paralel cu gagul studenţesc anual "CineMAiubit", cu înmulţirea festivalurilor "tematice" (Sibiu, Slătioara, Tîrgovişte...) şi a celor locale (Sibiu, Slătioara, Tîrgovişte, Tîrgu Mureş...), DaKINO a devenit, treptat, singurul festival de anvergură din România. Fiind pentru prima oară în juriu, am înţeles de ce DaKINO este ce este. Pentru că nu e suficient să ai 1: filme bune, 2: public şi 3: un staff receptiv; trebuie - pentru că sîntem în România - să ai (în primul, al doilea şi ultimul rînd) simţul descurcărelii şi PR-ul lui Chişu. Poţi comenta pînă-n zori, la o bere, cît de "simpatic"/"antipatic" este acest personaj, ceea ce contează - pînă la urmă - este talentul lui managerial; cînd n-ai aplombul de a da un telefon acolo unde trebuie pentru a rezolva totul, pe loc, nu ajungi la ediţia cu numărul 11 - ci te-mpotmoleşti, plin de bune intenţii, pe la 3 sau 4... DaKINO mai este important pentru ceva. Aici s-au văzut, în ultimii ani, cele mai bune lungmetraje româneşti: Marfa şi banii (în 2000) şi Filantropica (în 2001). Sigur, este un festival de scurt-metraj, dar deocamdată, în România, nu poţi face Eveniment decît proiectînd, în deschidere, lungmetraje. Este legea pieţei - un lucru p
