Era o vreme cînd nimeni nu ştia cine este. Cum arată. Se zvonea că vine taman din îndepărtata Laponie, într-o trăsură trasă de reni, cu cadouri pentru copiii bine înregistraţi în catastife, că era un tip serios şi grav, punctual, îmbrăcat în verde, cu barba albă şi plete dalbe. După unii ar fi fost, în tinereţe, un om crunt, soţul Crăciunesei, cea care a adăpostit-o pe Sfînta Maria în staulul cu vite. După alţii ar fi fost însuşi Sfîntul Niculae care lăsa în ghetuţele copiilor bănuţi sau cîte o nuieluşă, fiecăruia după merit. După unii era un spiriduş danez, după alţii, locuia la Polul Nord. Era o vreme cînd se visa. Dar în timp, toate legendele au fost, pe rînd, demontate, clarificate logic şi definitiv. Apare desenat pentru prima oară în 1862, ca un omuleţ rotofei, într-un surtuc îmblănit. Se păstrează mitul saniei trase de reni. Însă inexistenţa renilor la Pol şi dorinţa de reclamă îl strămută pe Moş, în timpul unei emisiuni radio, în Finlanda, pe lîngă Rovaniemi (unde ia naştere un punct turistic). De atunci Moşul a început să se adapteze din ce în ce mai mult la realitate. În primul rînd, costumul. Ales mascotă comercială, în 1931, Moş Crăciun îmbracă roşul-Coca-Cola, impunînd un nou ,,trend'' în moda universală. Este dintr-o dată mai jovial, mai cumsecade şi mai jucăuş. Misterul începe să se risipească odată cu prezenţa sa fizică. Devine din ce în ce mai uman. Renunţă şi la tradiţionalul coborît pe hornul casei, citadelele de beton stînjenindu-i operaţiunea. Se molipseşte de un rîs britanico-american, se expune în vitrinele
magazinelor sau păşeşte ţanţoş pe străzi. Începe să conducă autovehicule, camioane sau trenuri. Vedetismul i se urcă la cap, venirea sa fiind din ce în ce mai timpurie. O dată cu începutul lunii decembrie (dacă nu, şi mai devreme), apare în reclame pline de zurgălăi şi rămăşiţe legendare de reni sau sănii. Apare în show-uri de c
