În PRO TV magazin, Pacientul englez (1996) este prezentat ca "un film legendar, fie doar prin numărul premiilor primite". Pentru unii e un coup de foudre: "Am ieşit din sală întors pe dos, exaltat şi periculos de aproape de a mă duce la proiecţionist şi a-l ruga să ţinem legătura", a scris un cronicar englez care nu-şi pierdea capul uşor, dar cum să nu şi-l piardă pentru un film care "izbuteşte performanţa miraculoasă de a fi în acelaşi timp grandios şi intimist - ca şi cum David Lean ar fi făcut Lawrence din Arabia şi Scurtă întîlnire, dar n-ar mai fi lăsat să treacă timp între ele, ci le-ar fi făcut într-un singur film"? Pentru alţii e doar o melodramă romantică arătoasă, dar convenţională, o sub-Casablanca (deşert, război şi dragoste blestemată) care-i lasă la fel de reci ca nopţile în pustiu. Am o relaţie specială cu Pacientul englez: sînt în faţa televizorului de fiecare dată cînd e reluat, deşi filmul nu-mi place. Romanul lui Michael Ondaatje (1992; tradus în româneşte de Monica Wolfe-Murray, Editura Univers, 1998) e urzit din reverii care se întrepătrund, din poveşti care tind mereu să scape, ca nişte fire de ceaţă ("Sînt poveşti pe care bărbatul le deapănă în şoaptă în liniştea odăii, şi care plutesc din zare în zare precum un şoim."), din imagini misterioase: un om care cade din cer şi se ridică în deşert, "cu capul încoronat de flăcări"; un altul, care se furişează gol într-o casă, ca să fure o fotografie cu el însuşi; un altul, care prinde din zbor o furculiţă scăpată în secunda în care, într-o altă parte a lumii, o mişcare a femeii pe care a iubit-o răstoarnă un pahar. Filmul, în schimb, e construit în tradiţia lucrăturii solide, respectabile, trudite, din imagini compuse minuţios, academic, impecabil. Relaţia mea cu el a început cu stîngul; chiar frumuseţea lui mi s-a părut plictisitoare, fără viaţă subterană, fără ecouri, or, cartea te învaţă că