Pe 21 decembrie 1989, subsemnatul am venit la birou ca de obicei. Era o zi cu atmosferă otrăvită, lumea vorbea de Timişoara, dar evident mai mult în şoaptă. Temperatura era suspect de mare pentru decembrie, părea că ceva uriaş putrezea undeva pe aproape, un fruct răscopt sau un cadavru macerat de propriile sale sucuri. Altminteri, era sfîrşit de an şi ne aşteptam toţi să fim convocaţi la "acţiuni" - dacă nu erai trecut în carnetul şefului cu suficiente participări la tot felul de gesturi economico-edilitare, riscai să capeţi un calificativ prost. Asta însemna amînarea creşterii salariale. Lucruri cu care nu te jucai! Iar eu eram la limită - aveam barbă şi nu puteam participa la frecventele "primiri la aeroport" sau alte îmbulzeli politice. De-abia dacă-mi făceam norma la sortat cartofi sau la cules mazăre. (Barba aproape că mi-a adus desfacerea contractului de muncă. Dar, despre asta, altă dată). Ca un făcut, în dimineaţa respectivă, responsabilul sindical m-a şi agăţat la o astfel de acţiune. Trebuia să aducem portocale de la un depozit, pentru serbarea de Moş Gerilă, cu copiii angajaţilor. Aşteptam deci semnalul de plecare. În acelaşi timp, secretara de partid căuta de zor membri de partid pentru altă acţiune - evident, mult mai importantă. Ceauşescu urma să ţină o cuvîntare, şi institutul trebuia să-şi livreze cota de cîteva zeci de aplaudaci şantajabili. Unul din prietenii mei a fost astfel convocat, drept care ne-am întrebat la o ţigară ce ar fi putut să fie. În seara dinainte, Nea Nicu apăruse la TVR înfierînd ameninţător anumite dezordini, nu prea clar definite. Lîngă el, coana Leana şi cîţiva neruşinaţi oameni de bine, gata, ca oricînd, să înfigă cuţitul în cine li se arăta. Acum sînt cu siguranţă prosperi şi la fel de neruşinaţi. Probabil că azi vom afla mai multe, ne spuneam, sprijiniţi de calorifer. Timişoara? Timişoara! A fost prima oară cînd am re