Radu COSASU
Bustul ridicat la Paris spre slava Dalidei, la 10 ani de la sinuciderea ei, are - omeneste vorbind - neputintele lui. E viguros, sanatos, limpede, lipsindu-i insa senzualitatea, acea unduire melodioasa si miraculoasa a trupului la care prea figurativul, conventiile artei publice nu ajung. Dalida numai statuie nu stia sa fie. Dar - tot asa omeneste stind - nici nu m-am gindit vreodata la impietrirea ei, cum nu inteleg nimic dintr-o statuie a lui Brel, Montand sau Piaf. Inadecvarea la muzica lor e frapanta, piatra izbuteste sa indispuna auzul din care ei nu s-au retras, nicicum sa dispara. Nu vor disparea, asta e sigur, oricit ar trece anii cu tot ce e rock, hard-rock, roci si metale, stinci si debandade in gust, disperare si comunicare. Nu sint nostalgic, nu-s paternalist, nu suport sa fac pe bunicul imputativ cu tinerii din jurul meu - dimpotriva, nu prea stiu sa le spun ca virsta mea mentala si urechea, ramasa la Mahler, Sostakovici si Prokofiev, ma indreptatesc sa aud in Beatlesi schubertienii epocii noastre si sa ma amuz constatind demodarea lor in rindurile tineretului impertinent, inteligent, independent.
Muzical, ideologic, chiar politic, am ramas la acel amurg lung al adolescentei - o imaturitate, O.K.! - in care, deodata, ca din apa marii, pe un nou front atmosferic, de la Mangalia la "Ambasador"-ul bucurestean, au debarcat francezii cu sansonetele lor, italienii cu cantonetele tratate neorealist, ca intr-o stranie ironie la adresa razboiului rece in plina desfasurare; ii detectasem prin radio, la o emisiune - nici interzisa, nici aprobata, sa-i zicem permisiva - intitulata totusi subversiv "Musique sans passeport", pe unde lungi, linga Radio Romania, exact fixat: la Monte Carlo; de acolo venisera, strabatusera Mediterana, patrunsesera poate pe la Constanta, poate pe la Timisoara, n-are importanta, ajunsesera vii si intr
