Andrei PLESU
N-am crezut niciodata in malignitatea domnului Magureanu. Asta nu inseamna ca n-am sa-i fac - si ca nu i-am facut - reprosuri. Am formulat - in scris - serioase rezerve in legatura cu Cartea alba a Securitatii, am protestat vehement in chestiunea "capitanului Soare" - pe care nici astazi nu o socotesc lamurita. Nelamurite imi sint si implicatiile SRI in evenimente brutale si obscure ca cele de la Targu-Mures, sau din Bucurestiul mineriadelor. N-am o reprezentare clara asupra activitatii globale a Serviciului Roman de Informatii, dar imi pot inchipui ca locul e plin de impuritati, ape statute, penumbre. Putea fi altfel? Da. Putea fi mai rau. Si cred sincer ca, in limitele ingaduite de circumstante si de datele sale personale, domnul Magureanu a incercat sa faca o politica a bunelor intentii, a acomodarilor rezonabile, a reformei discrete. Cred, de asemenea, ca domnul Magureanu trebuia sa plece. A facut-o, de altfel, din proprie initiativa, chiar daca pe un fond de presiune politica mai mult sau mai putin explicita.
Era inevitabil ca o plecare atit de spectaculoasa sa stirneasca reactii de tot felul, tipice pentru bazarul tranzitiei. Una din ele a fost brusca imblinzire a citorva duri. Am trait s-o vedem pe Roxana Iordache, veterana combatanta pe frontul intransigentei revolutionare, in postura de articlier sentimental, gata sa-l absolve pe seful politiei secrete de toate pacatele, data fiind, fireste, prietenia sa tirzie cu "Seniorul". O alta reactie a fost, dimpotriva, furia demolatoare a citorva suspecti. Sorin Rosca Stanescu, care a reusit sa-si ambaleze cinismul smecher in insomnie justitiara, loveste zgomotos in racilele kaghebiste intruchipate de Virgil Magureanu si propune o solutie reparatoare: generalul Pacepa! Micul fost informator are nostalgia marelui sau fost sef. Capetenia Securitatii sub dictatura devine tra
