Mircea KIVU Nu dispun de statistici relevante despre modelul dominant de petrecere a vacantelor de catre oamenii muncii inainte de 1989. El poate fi insa destul de usor de banuit. Pe atunci, un bilet pentru 10 zile intr-una din statiunile de pe litoral costa cam pina la jumatate din salariul mediu. Deci, accesibil pentru marea majoritate a salariatilor. Problema era sa il poti obtine, caci numarul doritorilor era intotdeauna mai mare decit cel al locurilor de cazare. Trebuia sa ai pentru asta fie o pila la o agentie de turism, fie sa te pricepi cum si cui sa plasezi cartusul de Kent (asta crescind costul, insa nu dramatic). Biletul astfel obtinut iti dadea dreptul, dupa o coada zdravana la biroul de cazare, la un loc intr-o camera de hotel cu doua paturi, tintari si igrasie, la trei mese pe zi, servite la ore fixe, in niste sali aglomerate, de niste ospatari pretentiosi si plictisiti. Asa se face ca orice om cit de cit descurcaret se aranja pentru un sejur intr-o statiune turistica in fiecare vara. Situatie de neinteles astazi, cind zeci de agentii de turism te imbie cu bilete pentru sejururi in oricare din statiunile de pe litoral. Serviciile oferite sint cam aceleasi (adica, execrabile), insa biletul respectiv costa acum citeva salarii medii. Raportul dintre cerere si oferta s-a rasturnat. Despre eficienta respectivei politici, care a gonit orice urma de turist strain, si ii face pe conationalii nostri cu ceva bani in buzunar sa se intrebe ce ar cauta pe litoralul romanesc, cind pentru aceiasi bani se pot bronza in Grecia sau in Turcia, ar fi multe de spus. Un rationament simplu ne spune ca, daca acum, in plin sezon, mai putin de jumatate din locurile de cazare de pe litoral sint ocupate, nu eficienta economica e crezul managerilor turismului romanesc. Sa vedem insa ce impact a avut acest nou regim al turismului asupra romanului de rind. Un sondaj efectuat de