Întrebări şi digresiuni

Primesc din Bucureşti cîteva reviste. Între ele Dilema (nr. 265). Tema principală: EMINESCU. Actualizarea lui. Parcurg cu înfrigurare textele care-i sînt consacrate. Articole cu miez, incitante, bogate în sugestii.

(Să nu ne oprim nici o clipă la cele două articole incalificabile. Mă întreb: ce caută asemenea insanităţi în hiperinteligenta, binecrescuta Dilema?)

Atît Şerban Foarţă cît şi Ion Bogdan Lefter vorbesc de abordarea operei lui Eminescu Zeitgeistlich, în spiritul timpului nostru.

Cred că au perfectă dreptate în ce priveşte proza, textul, publicistica, poezia epico-lirică-satirică. În infinit mai mică măsură cred că se impune actualizarea poetului, atunci cînd avem în vedere poezia lirică şi, anume, acea parte a ei unde poetul a atins cotele sale cele mai înalte.

Ca o tombateră ce sînt, voi spune că noi ar trebui să ne apropiem şi să ne apropriem acele poeme desăvîrşite, în armonia lor clasică, şi nu să le aducem la noi, oricît de fine şi de actuale ar fi sitele critice prin care le-am trece.

Mă hazardez chiar a spune: să primim, fericiţi, detaşaţi de circumstanţe, darul oferit de destin, rodul unei inspiraţii geniale. Folosesc vocabule străvechi: inspiraţie, geniu... Ştiu, nu sînt dans le vent în prezenta trecere de la o lume la alta.

Mulţi au văzut, probabil, ca şi mine, la televizor, următoarea scenă: un şir de fete şi de băieţi, la o masă îngustă ca de bar, cu ecranele ordinatoarelor în faţă, muşcînd din hamburgeri şi privind, concentraţi, nu ştiu ce text de pe ecrane.

Mi s-a părut că asist la o prefigurare a viitorului. Şi sîntem de-abia în dimineaţa erei cibernetice.

Unde va mai fi loc pentru 'lectura spontană şi individuală care să facă din poeziile lui Eminescu o carte de căpătîi', aşa cum, cu drept cuvînt, o doreşte Nicolae Manolescu pentru elevi şi, desigur, nu num