Insuficienţa amneziei
La o conferinţă susţinută la Budapesta în cadrul C.E.U., dl Mircea Cărtărescu a insistat asupra ideii de "rezistenţă prin cultură". Apoi prietenii mei m-au informat că a reluat aceste idei şi într-un interviu acordat postului de televiziune CNN.
Domnia-sa susţinea faptul că, deşi trăia în România comunistă, atenţia îi era îndreptată către poeţii americani; ca atare, se năştea o similitudine între o existenţă dusă la Bucureşti şi una la Chicago, adică exista posibilitatea camuflării unei alte realităţi în afara celei vizibile, cea instituită de către realismul socialist ideea lui noi eram altfel decît se spunea că sîntem.
M-a cuprins un uşor sentiment de iritare cînd am auzit rostindu-se aceste vorbe. M-am gîndit că, chiar dacă în intimitatea mea proprie studiam cultura unei lumi total opuse celei în care trăiam, asta nu înseamnă deloc că i-aş fi aparţinut aceleia. Ţin minte că pe vremea adolescenţei mele eram intens preocupat de Renaşterea italiană. Dar mergînd spre şcoală, strada lovea cu evidenţa ei crudă şi-mi comunica că nicidecum nu mă aflu la Florenţa. De fapt, florentinul din mine era repulsia faţă de un orizont cenuşiu, era rezultatul unei proiecţii, venite pe urma unor afinităţi elective, ce nicidecum nu avea de-a face, în realitate, cu viaţa din Florenţa; exprimam mai degrabă ceea ce nu vroiam să fiu aici decît o identitate cu acolo.
Se întîmpla o amnezie, în sensul că doream fiecare o uitare, o sustragere din realitatea cotidiană, să ne refugiem altundeva. Consider arbitrară prioritatea care este acordată culturii în acest context. O rezistenţă, un mod de a fi alternativ, un spaţiu al eliberării în faţa propagandei şi a ideologiei de partid, un refuz la ceea ce ni se impunea era şi tradiţionalismul ancestral ţărănesc, sau manifestarea libertăţii erotice, ba chiar şi "nesupunerea" muncitorilor din
