Între Shakespeare, Twain şi "Timurlenk"

Stimată Redacţie,

domnule Cezar Paul-Bădescu,

După ce am citit numărul 274 al Dilemei, m-am decis să vă scriu şi eu despre jocurile mele din copilăria nu prea îndepărtată, căci am acum 18 ani şi-mi fac ucenicia (fără prea mult entuziasm) în Drept, la Iaşi.

Am copilărit într-un sat din judeţul Neamţ care, conform strategiilor comuniste, urma să se transforme într-un înfloritor oraş. Eu am trăit într-unul dintre primele şi ultimele două blocuri construite în sat la noi. Eu credeam pe atunci că nu se poate situaţie mai fericită: să stau la bloc, fără să am grijă de animale şi cu baie în apartament şi-n acelaşi timp cu multiplele posibilităţi de joacă pe care ţi le dă satul. Din ce ţin eu minte, în afară de şcoala (pe care o consideram o sinistră invenţie de speriat copiii) la care trebuia să merg, toată ziua nu făceam decît să mă joc: în casă cu fraţii mei (căci natura m-a înzestrat din fericire cu 3 fraţi) şi mai ales afară, cu grupul meu de prietene. Locurile de joacă erau următoarele: în faţa blocului, pe dealuri şi în staţiune (satul meu este dotat cu o staţiune care în vremuri îndepărtate a fost chiar medaliată, iar mai apoi a ajuns la un grad înaintat de dărăpănare).

Dealul în schimb era pentru un tip anume de jocuri, cele de aventuri. Aici îmi puneam în practică ideile care-mi veneau citind cărţi de factură diferită precum Tom Sawyer a lui Mark Twain (care a rămas cartea copilăriei mele) şi una sovietică (care niciodată n-am ştiut cum se cheamă, fiind găsită fără coperţi în biblioteca bunicii mele) şi al cărei erou era Timurlenk (n.red.: E vorba, probabil, de "Timur şi băieţii lui" de A. Gaidar, un best-seller al vremii), un băiat care punea în practică, nu fără o oarecare imaginaţie, toate dezideratele comuniste. Astfel, am început şi eu căutările de comori, deşi prin sat nu aveam