Autoironia ca viclenie în autoapărare
Aş fi putut să folosesc ca formulă de început "Ce bine că existaţi!", dar mi s-a părut că formularea stănesciană este prea puţin colocvială, prea familiară, şi nu îndrăznesc, chiar de la prima noastră întîlnire, să vă consider prietenii mei.
Cert este că de la un timp încoace (spre ruşinea mea de la numărul despre Eminescu, nr. care mi-a parvenit absolut accidental, dar fericit, datorită meseriei mele sînt profesor de română la un liceu teoretic în Giurgiu), viaţa mea a căpătat o turnură deosebită. Am descoperit că multe din întrebările ale căror răspunsuri mă frămîntau prin absenţa lor sau prin noianul de alte raţionamente pe care le declanşau, aceste întrebări şi le mai pun şi alţii şi că răspunsurile găsite nu sînt unilaterale, aşa cum încercam eu să mă salvez.
(...) Am aşteptat de fiecare dată într-o nerăbdare vecină cu panica (de a nu găsi publicaţia) ziua cînd "Dilema" apare, pentru ca apoi, cu un entuziasm care, de ce să nu recunosc, mă caracterizează de destule ori în ultima vreme, să descopăr tema nr. respectiv şi realizarea ei atît de complexă în numai cîteva pagini. Am fost atît de încîntată de unele articole, mi s-au părut atît de pline de miez, adevăr, de nuanţe încît am ajuns să folosesc expresii, idei, atitudini specifice "dilematicilor" în orele mele de literatura română şi universală.
Articolul "Moartea citeşte manualul" (n. red.: Dilema, nr. 273) a făcut înconjurul claselor mele, ca şi cele despre Eminescu, bărbatitudini, dreptul anonimilor la opinie.
Nu pot spune că entuziasmul meu a apărut odată cu descoperirea acestei publicaţii, dar pot afirma cu certitudine că "afinităţi elective" există cu prisosinţă, că găsesc în aceste pagini nu numai răspunsuri sau silogisme pe care nu reuşeam să le formulez singură, dar şi întrebări (retorice sau nu) care mă bîntuiau de multă
