Blestemul ca urare de succes

Stimaţi redactori,

Pagina pe care, în Dilema, o ţineţi deschisă cititorilor mă face să sper că veţi avea curajul de a da publicităţii şi aceste rînduri. Spun "curaj", căci îmi dau seama cît de temerar este gestul pe care vi-l cer: cît de puternic e tabu-ul, se poate vedea, dacă mai era nevoie, şi din croşetele care întrerup, exact în punctele sensibile, scrisoarea dnei Maria Niculescu din Oneşti, în nr. 272.

Dar vă daţi seama şi dv. că nu păcăliţi pe nimeni, evidenţa se vede cu ochiul liber: nu despre frondă juvenilă sau despre insurgenţă estetică de generaţie este vorba în dezbaterea asupra lui Eminescu (începută în nr. 265 şi continuată în nr. 273), nu despre "mutaţia valorilor estetice", legitimată de un E. Lovinescu, nici despre faptul că "opera literară trăieşte în timp şi îşi renovează necontenit înţelesul", cum pe drept cuvînt spunea Tudor Vianu. Aceste adevăruri estetice, şi altele, sînt folosite doar ca o perdea de fum, dincolo de care "mişcările de trupe" pot fi zărite, vă asigur, prea bine: eterna şi endogena agresivitate înscrisă în cromozomii omului n-are nevoie să fie provocată de ceva ca să răbufnească mereu, proteic şi gratuit şi resentimentar, de data asta într-o ipostază inversată; victima de pînă mai ieri nu găseşte în sine forţa morală şi eleganţa de-a se arăta superioară agresorului, refuzînd să se transforme, la rîndul ei, în agresor. Neschimbat rămîne, vai!, doar sufletul de slugă al românului, care se grăbeşte, ca întotdeauna, să facă pe plac stăpînului (de moment), să-i anticipeze, să-i "citească în ochi" dorinţele şi să i le îndeplinească înainte chiar de a fi exprimate.

Asta, nu altceva, li se poate reproşa tinerilor şi mai puţin tinerilor erostraţi dîmboviţeni cărora le-aţi făcut pustiul de bine de-a le oferi ocazia să-şi păteze numele. Şi alături de care, puteţi fi siguri,