"Trăiască bărbaţii! Ocrotiţi-i!"
După plictis, iată din nou o temă pe gustul meu, pe care însă colaboratorii dvs. n-o tratează cu respectul cuvenit: bărbatul. Mie-mi plac bărbaţii, dom'le! E uşor să-i înjuri, că ai şi de ce, dar întrebarea care rămîne e ce ne-am face fără ei? Şi aşa e plicticoasă lumea asta, ce-ar fi dacă am fi de un singur fel? Oribil. Nici nu pot să-mi închipui. Eu, dimpotrivă, dacă mă-ntreba pe mine, aş fi zis să fim de mai multe feluri, să existe un choix veritabil. Dar probabil că s-ar fi creat debandadă. Oricum, deocamdată nu e nimic de făcut, sîntem doar două sortimente şi adevărul e că, majoritatea dintre noi, nu avem de ales: ne naştem de un fel şi oftăm după celălalt. În ce mă priveşte, cînd am decis că prefer bărbaţii, nu m-am referit numai la amor; îi prefer ca prieteni, amici, colegi, interlocutori şi, probabil, adversari. Asta dacă nu cumva considerăm adversitatea ca o componentă obligatorie a tuturor relaţiilor posibile între indivizi de sex diferit. Atunci, cuget eu, ar trebui să considerăm rivalitatea ca o componentă obligatorie a tuturor relaţiilor dintre indivizi de acelaşi sex. O să mă mai gîndesc. Pînă una alta, adversitatea între bărbaţi şi femei mi se pare în principiu suspectă, iar rivalitatea e o chestie care nu-mi spune nimic. Probabil că, dacă reuşeşti să fii absolut logic, ajungi la concluzia că, într-adevăr, ar trebui să ne avem ca fraţii. Şi totuşi, reţeta asta nu ne iese niciodată.
Desigur, bărbaţii sînt în chip remarcabil poltroni, meschini şi comozi, totul pînă la (să mă ierte excepţiile) nesimţire. Dar formula "bărbaţii sînt porci" mi se pare pe cît de consacrată, pe atît de riguros excesivă. Nu toţi sînt porci, pot să certific şi, chiar dacă eşantionul evaluat de mine e oarecum limitat, nu se poate trece peste concluzia mea. Bărbaţii ni se par laşi pentru că noi am învăţat de timpuriu că e
