(Cîteva gînduri despre) Să facem totu' de Vintilă Mihăilescu
Un om de ştiinţă vrînd să definească activitatea sisifică (?!) a cercetătorului îl apreciază pe acesta ca un ins ce încearcă să facă imposibilul şi uneori reuşeşte.
În România cercetătorul om de ştiinţă era şi este forţat să facă imposibilul: aparatură depăşită, informaţie (cărţi, reviste etc.) insuficientă, participări la manifestări internaţionale întîmplări întîmplătoare... Şi atunci nu numai că aborda imposibilul dar încerca să facă şi totu'!
Ce e rău în asta? cum spuneţi dvs. Este, pentru că tot încercînd să facă imposibilul, omul de ştiinţă român a devenit superficial. De aici titluri de proiecte, preţioase, pretenţioase... toate propuse pentru colective întregi de cercetare, pentru a fi în final rezolvate de una sau mai multe persoane...
Sînt studii care abia de argumentează titlul...
Se subînţelege că partea cea mai grea a fost găsirea titlului. Înainte de 1990, această abordare era încurajată de politica de dezvoltare autarhică a societăţii româneşti. Azi lucrurile s-au schimbat... Institutele de cercetare, mă refer în special la cele tehnice, aproape că nici nu mai există... dar ele pot aborda practic totul!
Deşi marea majoritate arată ca nişte magazii de vechituri; prin ele mai bîntuie nişte indivizi-cercetători care evident încearcă să facă imposibilul. Asta doar le este meseria! Cu salarii mizerabile, conduşi de manageri dezgustaţi de situaţie, cercetătorul de tranziţie este încurajat în propunerea unor proiecte care să treacă...
Apar nişte titluri precum cele citate de dvs.
Cu unul chiar v-aţi prins în flagrant!
Ceva se întîmplă totuşi: sîntem invitaţi spre colaborări internaţionale. Pereţii MCT-ului sînt plini de asemenea invitaţii. Şi nu prea reuşim în aceste colaborări pentru că ne-am dezvăţat să lucrăm în echipă. "Teamul
