Conjuraţia bătrînilor

Au trecut cu nefericire aproape nouă ani, iată-ne la sfîrşitul veacului. Iar România e în aceeaşi mocirlă. Nouă ani de speranţe imense, naive, fără de măsură, sau dimpotrivă: cuminţi, modeste, rezonabile. Toate ­ spulberate pe rînd, în fiecare clipă, ireversibil. Ce ne rămîne, astăzi? Poţi întreba pe orice tînăr din această ţară. În afara cîtorva decerebraţi sau optimişti incurabili, nici un tînăr din România nu mai are curajul să imagineze, măcar, un viitor pentru ţara lui. Sîntem în imponderabil; băltim glorios. E poate cazul să interogăm "generaţia matură", să catadicsim a-i consulta pe bătrîni? Ne vom abţine, pentru o dată, spre a nu mai fi nevoiţi să asistăm la eternele lor proiecţii decrepite, la verbiajul lor molcom şi incontinent, la închipuirea lor cumsecade şi nulă. Mai cu seamă, la ucigătoarea lor mediocritate.

Nu poate să nu te mire frenezia cu care s-a abuzat de eufemism în această ţară. Peste tot, eşecuri "de perspectivă". E poate timpul să se spună abrupt: vinovată pentru deplorabila stare de lucruri, pentru nefericirea noastră e conjuraţia bătrînilor. Numesc "bătrîni" liota fără de vîrstă a îmbătrîniţilor în mediocritate care, sub un semn electoral sau altul, şi-au putut închipui că pot să ne administreze destinele. Dar să nu ne înşelăm: orice rechizitoriu se cuvine început cu inocenţa noastră. Căci ­ să ne amintim ­ i-am crezut pe bătrîni, le-am purtat respect, i-am înconjurat cu dragostea şi compasiunea noastră. Erau onorabili. Ne-au impresionat cu destinul lor chinuit, cu vieţile lor distruse în închisori ­ sau perpetuu neîncepute, ratate, îngropate de vii. Compasiunea noastră nu mai cunoştea margini. Şi ne simţeam vinovaţi: nu suferiseră ei pentru a şterge poltroneria unui întreg trecut, pentru laşitatea părinţilor noştri, pentru noi, în locul nostru? Unde, dacă nu la ei, purtătorii de adevăr, putea