"Jocul de-a ne-vacanţa"

Jocul de-a ne-vacanţa sau locul de unde timpul liber a plecat într-o nesfîrşită vacanţă. Cred aşa aş fi dat eu titlul unui articol care să dea glas unor omeneşti dileme pe tema felului în care ne pe-trecem clipa cea repede a vacanţei de vară. Şi v-aş fi povestit despre modul în care se dă răspuns acestei întrebări aici unde mă aflu, printre fericiţii români care au trecut oceanul pentru a lucra la Microsoft, fiind extrem de bine plătiţi şi avînd perspectiva de a aduna în cîţiva ani atîţia dolari încît se sperie la gîndul să-i mai transforme în lei.

De fapt postura mea e una cu mult mai fericită decît cea a viitorilor români milionari în dolari. Soţul meu este cel care lucrează aici, eu fiind doar o vrednică păzitoare a focului căminului şi, în acelaşi timp, avînd suficient timp liber pentru a mai cultiva dileme cu iz balcanic. Şi una dintre acestea e cum se poate echilibra balanţa dintre "a fi" şi "a avea". În România am tot "fost" 2 Mai-işti dezbătînd graţios şi inspiraţi de alcool şi muzică decadentă a anilor '70 problemele existenţei la "Dobrogeanul", montaniarzi convinşi că numai "la noi" munţii se ridică pînă atît de aproape de cer, vînători neînfricaţi de fotografii "adevărate" în oraşele şi satele din Ardeal sau Bucovina.

Acum trăim în ţara lui "a avea" şi nici aici nu e chiar atît de rău. Există un anumit sentiment de demnitate umană pe care-l încerci atunci cînd ştii că, atîta timp cît munceşti ­ pentru firma Microsoft, desigur ­ puţine lucruri din cele aflate în zona omenesc-dezirabilului îţi pot rămîne inaccesibile. De la banalul confort al unui apartament dotat cu maşini de spălat rufe şi vase, cu aer condiţionat şi video, cu mobila elegantă şi modernă, cu şemineu, piscină şi apă caldă non-stop (!) pînă la vacanţe de vis în peisaje ce apar adesea ca decoruri în reclamele la ciocolata Bounty, toate îţ