O idealistă irecuperabilă...?
A trecut destul timp de cînd, citind Dilema, am socotit că am şi eu ceva de spus despre o temă abordată în paginile ei. Săptămîni de zile am citit toate numerele care mi-au parvenit şi-am înghiţit în sec ideile care-mi veneau, socotind că dacă eu le diger aşa de greu, alţii n-ar vrea să le simtă nici măcar mirosul.
Aşadar, "cine mai vrea să fie profesor" dacă "ne tragem din roboţi şi sîntem (roboţi) alcătuiţi din roboţi", dacă o psihologie "defetistă" socoteşte conştiinţa umană "o condiţie necesară pentru o suferinţă gravă", iar singura soluţie (o revoluţie... intelectuală sau elitistă?!?) este "să privim cerul, orizontul" sau orice ţine de metafizică?
Oameni buni, ce înseamnă filosofia asta despre viaţă "pur şi simplu"? De ce ne atîrnăm singuri piatra de gît cu o plăcere diabolică şi un rînjet sardonic crezînd că moartea noastră (fie ea şi intelectuală) face rău celorlalţi?
Cui îi pasă de noi dacă nu nouă înşine? Cine ne ajută în momente de răscruce dacă nu propria conştiinţă, echilibrul interior, puterea de a supravieţui, dar nu oricum ci cu demnitate? De ce ne lamentăm, ne autocompătimim, ne contemplăm cu plăcere obiectivă propria suferinţă? Noi, cadrele didactice, avem soarta pe care ne-o merităm! Ce-am făcut ca să fie altfel? Nimic! Atunci, măcar să avem demnitatea de a ne păstra demnitatea, de a rămîne verticali chiar dacă ceilalţi ne socotesc insignifianţi pentru că avem bani mai puţini decît ei.
În timpul liceului, am făcut practica pedagogică în Bucureşti la o şcoală de protocol. Clase cu copii de ambasadori, miniştri, actori. Copiii foarte buni cei mai mulţi. Şcoala curată, nu pavoazată, nu încărcată de material didactic kitsch. O învăţătoare de aproximativ 45 de ani, mignonă, îmbrăcată de fiecare dată atît de modest încît, prima dată, noi, practicantele, am crezut că a greşit clădi
