Locuri comune didactice "Şcoala nouă" s-a lăsat mult timp aşteptată, dar se pare că de aproximativ un an începe să se întrezărească ceva din ceea ce ar putea să fie. Una dintre cele mai importante probleme ale sistemului actual o constituie şi formarea dascălului, care poate fi numit învăţător, educatoare sau profesor de gimnaziu şi liceu. În nici un caz nu se acceptă ­ încă! ­ denumirea de "pedagog", care, din păcate sau nu, este identificată, la nivelul simţului comun, cu persoana care are grijă de ordinea din internatul unui liceu. Problema aceasta, a pregătirii cadrelor didactice, se impune prin actualitate şi acuitate, însă este foarte puţin şi neserios tratată în comparaţie cu altele, nesemnificative pentru eficienţa activităţii şcolare (de exemplu, problema Universităţii în limba maghiară). Demn de remarcat este faptul că foarte multă lume crede că ştie cum anume trebuie să arate ­ din punct de vedere profesional ­ un profesor şi cum trebuie să-şi desfăşoare activitatea, astfel încît în diverse reviste (inclusiv Dilema) au apărut aprecieri critice sau laudative la adresa oamenilor şcolii. Dincolo de realitatea că generalizările, pe baza unor observaţii personale, sînt total neoneste în acest domeniu, din aprecierile şi atitudinile exprimate de diverse persoane, implicate sau nu în procesul de învăţămînt, se pot constata unele "idei de-a gata", însuşite şi vehiculate fără a fi trecute printr-un filtru critic şi aşezate pe un substrat afectiv. O idee mult expusă este aceea că "totul se bazează pe dragoste". Avem de-a face cu ceea ce s-ar putea numi sentimentalism didactic: profesorii trebuie să-şi iubească elevii cu o dragoste părintească, altfel ar fi nişte oameni fără inimă care, evident, sînt incapabili să-şi înţeleagă adecvat elevii. Legată de această idee este şi aceea a implicării cît mai mult posibil în viaţa elevilor, în rezolvarea problemelor aces