Din Guangzhou
Citesc pe nerăsuflate (şi în rarele momente de linişte, pe răsuflate) toate numerele Dilemei delectîndu-mă, amărîndu-mă, dar mulţumită că, bune ori rele, am totuşi veşti proaspete din ţară.
Ca mulţi alţi români, mă aflu şi eu "în străinătate" la lucru. Mai precis în China. Experienţa s-a dovedit dură. Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu... abia acum înţeleg cum e să te simţi al nimănui. Străinii aici rămîn străini şi nu există loc de negociere pe tema aceasta. Bariera lingvistică este şi ea o problemă spinoasă, căci engleza nu este nici pe departe o limbă de circulaţie în ceea ce îi priveşte, sau, oricum, pe foarte departe... Altfel, sînt primitori, zîmbesc şi te ajută la nevoie. Ştiu mulţi, tineri şi mai puţin tineri, care ar vrea să aibă şansa de a pleca din ţară ca "să cîştige nişte bani". Şi este trist, domnii mei, foarte trist. Şi tocmai în astfel de momente îmi vine foarte greu să înăbuş furia şi revolta care mă cuprind împotriva situaţiei din ţară.
Recunosc nu am soluţii, nu sînt politician şi nici economist, sînt un cetăţean de rînd ameţit de schimbări, de tulburările care au loc în aproape toate planurile societăţii româneşti. Sînt sătulă de discuţii, de dezbateri, de dat cu părerea in abstracto... (înainte să plec din ţară, la televizor, pe orice canal, la orice oră din zi şi din noapte puteai vedea politicieni de toate culorile vorbind; pînă am ajuns să îmi pun problema la modul cel mai serios: dacă toţi politicienii stau tolăniţi în faţa camerelor, cînd, Doamne iartă-mă, mai au timp să şi pună în practică toate teoriile pe care ni le vîră pe gît?). Să nu mai vorbim că iau pîinea de la gura politologilor...
Simplist? Poate că da..., dar eu am început să cred că nouă, românilor, ne place uneori să ne complicăm mai mult decît e cazul şi să ne rătăcim printre lucruri neesenţiale.
Aş vrea ca într-o zi, aprinzînd
