La cursul de Snobism am lipsit. N-a mai încăput în bugetul meu de timp. Sau, mai precis, avînd de ales, l-am preferat pe cel cu Media Ethica. Neinspirat. Oarecare familiarizare cu publicistica românească actuală îmi provoacă bănuiala că primul era mai degrabă obligatoriu iar cel de-al doilea facultativ.
Şi totuşi cred că am fost toată viaţa un snob într-o privinţă sau alta: snobismul fiind, după părerea mea, un dat natural al omului: ingredient esenţial al caracterului său de fiinţă socială şi al mecanismelor învăţării. Copilul care-i maimuţăreşte pe cei mari este primul exemplu de snob care ne iese-n cale.
Cîteva referinţe lexicografice sînt de natură să deruteze, dar sînt totuşi instructive. Dicţionarul explicativ al limbii române ne învaţă că snob este o "(persoană) care admiră şi adoptă fără discernămînt şi cu orice preţ tot ce este la modă".
Pentru englezi, conform dicţionarului Oxford, snob este o "persoană care acordă un respect exagerat poziţiei sociale şi bogăţiei, sau care dispreţuieşte persoanele aflate pe o poziţie socială inferioară". Şi numai în al doilea rînd "persoană care simte că are gusturi, cunoştinţe etc., superioare". Cu deosebiri de nuanţe dicţionarul Webster defineşte cuvîntul "snob", pentru americani, cam în acelaşi sens.
Singurul element comun acestor definiţii pare a fi nuanţa peiorativă atribuită termenului mai apăsat în DEX-ul românesc. Diferenţa majoră de sens dintre DEX şi dicţionarele anglofone menţionate marchează, cred, discret, şi la acest nivel, diferenţa enormă de optică, de mentalităţi, de "imaginar colectiv", cum se zice.
Împotriva acestor conotaţii negative şi a deosebirilor de sens semnalate, eu susţin snobismul ca pe o valoare pozitivă. Pentru că afirm esenţa snobismului, duhul său, este aspiraţia sinceră a persoanei umane şi a comunităţilor ori după ce criterii le vom defini că
