Cartea cea mai bună despre subiect rămîne tot cea a lui Norbert Elias (Civilizaţia moravurilor) despre originile civilizaţiei europene. Din ea se poate afla cînd au început europenii să mănînce cu furculiţa, cînd au început să se izoleze ca să-şi facă nevoile, şi alte istorii hăzoase ca acestea. Cu toate acestea, autorul surprinde şi un alt nivel, pe lîngă acela al formării interdicţiilor: formarea tabu-urilor. Ediţiile de la începutul secolului XVIII ale manualului de purtări elegante al abatelui de la Salle vorbesc despre băşini şi urinat, cele de la sfîrşitul secolului trec aceste subiecte sub tăcere. Interdicţia se referă la urinatul în public, să zicem. Tabu-ul, la discutarea acestui subiect. Interdicţia (am putea distinge noi) priveşte ceea ce nu se poate FACE, tabu-ul ceea ce nu se poate spune.
O societate are nevoie de interdicţii, categoric, pentru a nu aluneca în haos. De tabu-uri n-are nevoie. Putem fi oameni morali şi fără tabu-uri. Epoca cea mai neurotică din istoria europeană a fost perioada victoriană, cînd se drapau pînă şi picioarele scaunelor, fiindcă ideea de "picior" în sine era considerată excitantă. E epoca celor mai multe isterii, şi a fost nevoie ca Freud să vină pentru a le spulbera contemporanilor lui teama de a exprima un sentiment sau altul. El a numit această tăcere stînjenită "refulare în subconştient", dar tot tăcere este. Pentru asta a avut nevoie să coboare în cea mai sănătoasă civiliaţie de care-şi aducea el aminte, anume cea greacă clasică.
De acolo a scos mitul lui Oedip. Grecii urau, ca şi noi, paricidul, matricidul, incestul şi uciderea copiilor, dar nu se temeau să vorbească de ele. A vorbi de o spaimă înseamnă a învinge. Echilibrul grecilor li se trage tocmai de la faptul că îşi priveau coşmarele în faţă.
Vălurile cu care talibanii din Afganistan şi-au acoperit femeile ne spun un lucru limpede despre
