Eu, nu. Nici nu mă gîndesc. Îmi trăiesc, vorba lui Moliere, viaţa cu nevinovăţie. Fac ce-mi vine să fac, pe lîngă toate cele pe care nu-mi vine să le fac, dar le fac. Port două rînduri de mărgele asortate cu ciorapul, fusta ori eşarfa şi între ele, dar nu port trei. Cînt cît mă ţine gura, mă joc, mimez şi joc teatru, dar numai cu copiii. Citesc Dilema, dar numai pe coridor, cînd sînt de serviciu, ca să-mi treacă mai uşor şi să nu mai aud hărmălaia. Mi s-a spus că am fost criticată într-o şedinţă că aş citi "ziarul" în loc să mă implic, dar nu ştiu sigur dacă e adevărat, pentru că eu n-am auzit, deoarece citeam ziarul. Pe scurt, mă feresc de ridicol ca şi de boli, dar nu cine ştie ce. Ce-o vrea Dumnezeu. Însă uneori mai calc în străchini, ca deunăzi, la o şedinţă, cînd, printr-un comportament ridicol, de care nu pot să mă dezbar, am creat fără să vreau, o situaţie...

La noi, frica păzeşte bostănăria, frica de litera legii, de a nu vedea tot ce ar putea fi nod în papură, frica de brigăzi, de forurile superioare, de obiectul muncii şi de părinţii acestuia, de sugestii şi reclamaţii, de merite care pot trece neobservate, frica de a rămîne ceva neconsemnat în procesul verbal ori de a rămîne acesta nesemnat, şi de multe altele. Aşa că şedinţele sînt periodice şi copioase, ca în timpurile bune de altădată, cînd realităţile obiective au creat dictonul "Şedinţele lungi şi dese, cheia marilor succese!". Recunosc, am rămas cu o deformare. Îmi iau de lucru la şedinţe. Aşa am făcut şi de data asta. Aveam vreo două rînduri de lucrări de corectat, o scrisoare de scris şi ceva de citit, de-mi era şi teamă că nu termin tot ce am de făcut pînă se termina şedinţa. În treacăt fie spus, mai sînt unii care fac ca mine. Locurile din spate sînt foarte căutate. Înainte chiar se indica din prezidiu, la începutul şedinţei, cu un ton mieros, care pretindea că nu înţelege f