Opt ani de zile, Romania s-a miscat extrem de anevoios pe drumul reformei. Privatizarea, dorita de aproape doua treimi din populatie, probabil a fost, in mandatele lui Roman, Stolojan si Vacaroiu, doar subiect de meditatie pentru premieri. Se prea poate, insa, ca Petre Roman sa nu fi stiut ce sa faca, iar Stolojan sa nu fi fost lasat, pentru ca dadea rau la alegeri. Vacaroiu, chiar daca ar fi vrut, tot nu ar fi putut: cei ce ii erau ierarhic superiori visau, si mai viseaza inca, o economie puternic controlata de stat. Cei opt ani au fost ani ai jumatatilor de masura, ai privatizarilor putine si dubioase, care aduceau bani multi, dar numai in buzunarele statului nu. A fost vremea in care sindicatele au inteles ca isi pot produce bani multi si o viata buna pentru cei mai egali dintre membri, din pactul cu conducerea: nu privatizare, pentru ca, daca e, dispare obiectul minarelilor si al micilor afaceri personale, facute pe resursele statului. Adica pe banii contribuabililor. Managerii, daca pot fi numiti asa, au inteles, la rindul lor, ca linistea sindicatelor se cumpara, iar in umbra ei se pot umfla firmele-capuse, detinute de nevasta, fiu sau, nu foarte rar, de directorii insisi. Victor Ciorbea, un fel de procuror ajuns sindicalist, nu a putut merge mai departe. Intelegind gresit modul de functionare a unei coalitii, el s-a plasat, adesea, in situatii in care fost depasit de evenimente. Lipsit de simt politic, lent in reactii si indecis pina la stadiul cronic, el a fost adus, in cele din urma, in postura de victima a orgoliilor personale ale unor colegi de guvern, care i-au obtinut, la sfirsitul conflictului, demisia. In urma sa, primul premier taranist nu a lasat decit un morman de ordonante, simple sau de urgenta, care, in majoritatea lor, au ramas inficiente, lipsite de instrumentele prin care s-ar fi putut aplica. Privatizarea, desi pornise furtunos la nivel decla